Arhimandritul Dometie Manolache (15 octombrie 1924 - 6 iulie 1975)

 

Arhimandritul Dometie Manolache (15 octombrie 1924 - 6 iulie 1975) a fost un mare duhovnic şi părinte duhovnicesc român al secolului XX.

Părintele Dometie s-a născut în satul Mărculeşti, la poalele Munţilor Pănătău (judeţul Buzău) la 15 octombrie 1924. A fost cel de-al patrulea din doisprezece copii ai unor părinţi evlavioşi şi muncitori care l-au crescut prin truda braţelor, în frica de Dumnezeu, în ascultarea şi respectul celor mai mari, cu simţul răspunderii şi al muncii.
        Arhimandritul Dometie Manolache a fost, asa cum afirma Parintele Dumitru Staniloae, „un erou al credintei, un suflet de mare sfintenie si puritate“. S-a nascut in satul Marculesti, la poalele Muntilor Panatau (jud. Buzau), in 15 octombrie 1924. A fost cel de-al patrulea din cei doisprezece copii ai unor parinti evlaviosi si muncitori, care l-au crescut prin truda bratelor, in frica de Dumnezeu, in ascultarea si respectul celor mai mari, cu simtul raspunderii si al muncii.

Parintele Dometie a simtit chemarea lui Dumnezeu inca de copil. Cele sase clase primare le-a absolvit la Tirlele-Filiu. In anul 1937 s-a inscris la Seminarul Teologic din Buzau, pe care l-a absolvit in 1945 ca sef de promotie. In acelasi an s-a inscris la Institutul Teologic din Bucuresti, iar in anul 1949 a fost declarat licentiat in Teologie, in urma prezentarii tezei de licenta Marturisirea Ortodoxa a lui Petru Movila, notata cu calificativul „Exceptional“. Hirotonit preot la 6 august 1949, in Manastirea Hodos - Bodrog, Parintele Dometie primeste duhovnicia in Catedrala Episcopala din Arad, prin Episcopul Andrei Mageru. Pe data de 14 septembrie primeste chipul ingeresc la Manastirea Prislop, in acelasi timp cu colegul sau de facultate, viitorul Mitropolit Antonie Plamadeala, avandu-l drept nas de calugarie pe Parintele Arsenie Boca. Desi avea doar 25 de ani, patruns adanc de responsabilitatea luata inaintea lui Dumnezeu, a respectat cu strictete cele trei voturi monahale, aplicandu-le in mod consecvent, fara sovaire, in duh de smerenie si jertfa totala. Ramane la Prislop pana in 18 mai 1952, cand se transfera la Manastirea Afteia - Cioara.

A intampinat multe dificultati pana sa ajunga ca duhovnic la Ramet, atat din partea Prea Sfintitului Antim, care nu dorea ca el sa plece din Eparhie, cat si din partea Prea Sfintitului Nicolae al Clujului, care cunostea salbaticia tinutului de la Ramet si saracia locuitorilor. Abia la 1 martie 1959 este numit preot - duhovnic la Manastirea Ramet si parohia Ramet-Sat. In primii ani ai injghebarii manastirii, Parintele si cele 40 de vietuitoare au indurat multe neajunsuri: chilii putine, un atelier necorespunzator, lipsa hranei, a imbracamintii si a medicamentelor. In anul 1960, luna mai, in urma decretului 410, maicile au fost nevoite sa plece pe la casele parintilor sau sa lucreze in lume, manastirea fiind desfiintata. Pribegia a durat pana in 1969, timp in care cea mai mare parte din ele au lucrat intr-o sectie de covoare ce apartinea Cooperativei Record din Aiud. In tot acest timp, Dometie si-a intarit obstea risipita in tara, iar maicilor din Aiud le-a cumparat doua case in care sa locuiasca impreuna. Manastirea Ramet a fost transformata in cabana si bufet, maicile reusind sa se intoarca initial decat ca persoane civile, fiind chiriase si locuind impreuna cu turistii.

Semne si minuni ale unei scurte vieti

Despre minunile si faptele de seama ale lui Dometie, Parintele Varsanufie istoriseste: „Eram amandoi chemati la o cununie in Loman si mergeam prin padure. Eu eram obosit, caci nu prea dormisem in acea noapte, si am ramas mai la urma, cu Parintele Dometie, cam la vreo 150 de metri in fata mea. La un moment dat s-a strecurat printre oameni, a venit la mine, si m-a intrebat: «Esti obosit?». I-am raspuns ca da. Atunci a zambit, si-a pus mana peste mine. Apoi a plecat. Si, in clipa aceea, mi-a disparut toata osteneala, simtindu-ma atat de usor, incat am mai continuat drumul inca vreo 15 kilometri“. Parintele Dometie povestea maicilor de la Ramet: „Era prin 1949, pe cand ma aflam la Manastirea Prislop. Citeam Acatistul Sfantului Spiridon si, pe la condacul al VI-lea, am simtit in gura o dulceata mai dulce ca mierea, ceva inexprimabil. Dulceata aceea a durat o luna intreaga si a disparut doar in clipa in care am destainuit aceasta poveste“.

Parintele Dometie s-a ocupat si de restaurarea bisericii vechi si a ajutat la infiintarea muzeului. Pe langa activitatea administrativ-gospodareasca, Parintele Dometie a acordat o importanta deosebita si studiului. In anul 1972 s-a inscris la cursurile de doctorat in Teologie, la Institutul Teologic din Bucuresti, pe care le-a terminat cu media 10, cu o luna inainte de sfarsitul sau fulgerator. A murit intr-o duminica, pe data de 6 iulie 1975. In cuvantul rostit la inmormantarea sa, Prea Sfintitul Emilian sintetizeaza personalitatea duhovniceasca a Parintelui: „Teolog distins, parinte duhovnicesc, spirit de inalta jertfelnicie, altruist, gospodar de o mare capacitate... si-a dat necontenit silinta pentru a imbogati, largi si aprofunda, in toate fibrele fiintei pastoritilor sai, constiinta daruirii de sine pentru interesele obstei, pilda dandu-se, din belsug, ca unul care toata viata a ars pentru ideea daruirii de sine... Cel mai viu si mai frumos omagiu pe care i-l putem aduce este sa-i urmam indemnurile, dar mai ales pilda vietii sale, dupa puterile noastre“.