Ioanichie Bălan (n. 10 februarie 1930, Stănița, județul Neamț - d. 22 noiembrie 2007, Mănăstirea Sihăstria)

Ioanichie Bălan (n. 10 februarie 1930, Stănița, județul Neamț - d. 22 noiembrie 2007, Mănăstirea Sihăstria) a fost un cunoscut duhovnic și arhimandrit român.
După ce a absolvit Liceul comercial din Roman, în 4 noiembrie 1949, a venit la Mănăstirea Sihăstria. Se tunde în monahism de către IPS Sebastian Rusan, la data de 14 aprilie 1953 și este hitoronit diacon la data de 15 aprilie 1953. Între 1949 – 1971 îndeplinește în Mănăstirea Sihăstria ascultările de casier, contabil, secretar și ghid al mănăstirii. Începînd cu anul 1955 se face remarcat ca un bun predicator și, mai ales, ca un apreciat scriitor. Între 1971 – 1990, sub presiunea autorităților comuniste, ierodiaconul Ioanichie Bălan este transferat la Mănăstirea Bistrița, județul Neamț. Între 1971 – 1975 urmează cursurile Institutului Teologic Universitar din București pe care îl absolvă cu licența „Chipuri de călugări îmbunătățiți din mănăstirile nemțene“. A fost hirotonit ieromonah de către IPS Teoctist 2 februarie 1979, hirotesit apoi protosinghel în 1984 și arhimandrit în 1992. În 1990 revine la mănăstirea Sihăstria unde își continuă activitatea misionară de popularizare a credinței ortodoxe.


S‑a născut la 10 februarie 1930 în localitatea Staniţa din judeţul Neamţ. A urmat cursurile Liceului Comercial din Roman şi ale Institutului Teologic Universitar din Bucureşti.
După ce a citit „Vieţile Sfinţilor” a dorit să urmeze viaţa monahală. Intră în Mânăstirea Sihăstria Neamţ unde a fost călugărit şi apoi hirotonit diacon şi preot şi, în 1992, ridicat la rangul de arhimandrit. A fost casier, contabil şi ghid la Mânăstirile Sihăstria şi Bistriţa Neamţ.
Părintele Ioanichie este autorul numeroaselor lucrări privitoare la monahis­mul românesc: „Patericul ro­mânesc” – unde sunt cuprinşi peste 50 de părinţi duhovnici români aflaţi şi în străinătate; „Vetre sihăstreşti”; „Con­­vorbiri duhovniceşti”. A publicat dior­tosind cele 12 volume ale „Vieţilor Sfinţilor” după ediţia mitropolitului Grigorie Dascălu, precum şi multe scrieri de învăţătură ortodoxă.
Ucenic al marelui duhovnic şi predicator Cleopa Ilie şi fiu duhovnicesc al părintelui Paisie Olarul, părintele Ioa­nichie Bălan este supranumit CONDEIUL Mânăstirii Sihăstria şi a fost unul dintre cei mai vehemenţi luptători împotriva avortului şi pentru păstrarea tradiţiilor şi obiceiurilor româneşti.
Pe tineri îi îndemna să nu se lase prinşi în vicisitudinile lumii de astăzi, ci să fie mereu ascultători de părinţi şi de Biserica lui Hristos.

Părintele Arhimandrit Ioaniche Bălan a adormit întru Domnul
în noap­tea de 21 spre 22 noiembrie, la orele 02.30,
în chilia sa din Mânăstirea de metanie, Sihăstria Neamţ,
la vârsta de 77 de ani, după trei ani de suferinţă…
Clopotele Sihăstriei au plâns îm­pre­u­nă cu sutele de pelerini şi peste 80 de preoţi care l‑au însoţit în micul cimitir al Mânăstirii. Acolo, într‑o groapă săpată chiar la intrarea în cimitir, într‑un coşciug foarte modest şi‑a găsit odihna trupul Arhimandritului Ioanichie Bălan. Locul său de veci se află în faţa mormântului unuia dintre sfinţii Si­hă­striei înmormântaţi aici: pr. Onufrie Frunză iar mai în spate pr. Cleopa Ilie, apoi duhovnicul său pr. Paisie Olaru, pr. Ioa­nichie Moroi, pr. Marcu şi alţi sfinţi con­temporani cu noi. Înlă­crimaţi, episcopi, preoţi, călugări şi maici precum şi sutele de credincioşi veniţi de departe, bătrâni, femei şi copii au aruncat câte o mână de pământ în locul de veci al pă­rin­telui Ioanichie Bălan care multora le‑a fost mângâiere în necazuri şi unora le‑a schimbat viaţa prin scrierile sale, prin sfaturile duhovniceşti, prin căldura, atenţia şi dragostea pe care el le dăruia tuturor. Fiecare, întrebat cine a fost părintele Arhi­mandrit Ioanichie Bălan pentru el per­sonal, mi‑a răspuns:
Femeie din Bucureşti: „Părintele a fost pentru mine un mare duhovnic şi cineva care cu adevărat se ruga pentru mine şi se roagă şi acum, sunt sigură, pentru noi toţi acolo, Sus… L‑am cu­nos­cut personal. În vara anului trecut am citit Paraclisul Maicii Domnului aici în cimitir cu părintele Ioanichie şi cu sora dânsului, maica Maria. O mare binecuvântare!…“
Bătrână din Piatra Neamţ: (Plânge…) „Mi‑a fost duhovnic mie şi fami­liei mele de peste 20 de ani! Am 12 copii! (plânge…) Părintele Ioanichie a fost bun sfătuitor, bun învăţător… nu mai avem la cine veni!… „
Monah Varsanufie de la Sihăstria Putnei: „Plâng nu pentru că s‑a dus la Domnul, ci pentru că noi rămânem tot mai singuri fără astfel de duhov­nici. Eu aici, la Sihăstria, m‑am călugă­rit, părintele Ioanichie a fost părintele ­tuturor!“
Monah Ghelasie: „M‑am călugărit aici la Mânăstirea Sihăstria Neamţ, iar când a trebuit să‑mi fac spovedania generală înainte de călugărire, la părintele Ioanichie m‑am spovedit. M‑a bucurat întotdeauna! Mă întreba mereu ce fac, ce fac părinţii … Părintele Ioanichie a scris foarte multe cărţi, l‑a îndemnat şi pe părintele Cleopa să‑şi scrie carţile şi tot dânsul i le‑a îngrijit. Era foarte căutat de călugări şi maici.“
Andrei (7 ani) din Târgu Neamţ: „Am venit la înmormântarea părintelui Ioanichie Bălan. Părintele a fost un mare scriitor!“
Episcopul Casian al Dunării de Jos: „În cei aproape 60 de ani de viaţă monahală, părintele arhimandrit Ioanichie Bălan s‑a evidenţiat şi ca un mărturisitor al credinţei ortodoxe în vremuri deosebit de grele, cum au fost cele din timpul regimului totalitar comunist. A fost, totodată, un istoric recunoscut al vieţii monahale, impunându‑se în cultura românească prin cărţile sale, în special: «Patericul românesc», «Vetre de sihăstrie românească», «Viaţa părintelui Cleopa», «Cuviosul Paisie duhovnicul», «Convorbiri duhovniceşti» şi multe altele. Foarte mulţi credincioşi şi slujitori ai altarului l‑au apreciat ca pe un adevărat promotor al dialogurilor duhovniceşti.“
P.S. Ioachim Băcăuanul (nepotul părintelui Ioanichie): „Murim cu fiecare plecare“… odată cu plecarea părintelui Ioanichie la Mânăstire noi, cei din rudenia sa, nu am mai avut prilejul să‑l mai vedem. Ani îndelungaţi nu a mai venit în satul său de baştină. Timpurile deveniseră tulburi pentru biserică… plecarea unchiului meu la mânăstrie a coincis cu instaurarea în România a regimului ateu comunist. Mânăstirile erau în mare majoritate închise şi călugării supuşi unui regim dictatorial şi fortaţi să‑şi părăsească Mânăstirile şi să plece în lume. Providenţa a făcut ca Mânăstirea Sihăstria să nu fie desfiinţată de comunişti ci transformată într‑un loc de recluziune pentru monahii bătrâni ai mânăstirilor închise. Părintele Ioanichie avea să se inspire din modul lor de viaţă devenind un riguros trăitor al vieţii în Hristos şi un fervent următor al regulilor şi predaniilor Sfinţilor Părinţi. Se ştie foarte bine că la îndemnul părintelui Ioanichie s‑au făcut modificări în bine în privinţa regulamentului privind rânduielile în Mânăstiri: a interzis consumul de carne cu desăvârşire şi a impus respectarea cu stricteţe a slujbelor săvârşite aici, după modelul Sfinţilor Părinţi.“
Protosinghel Iustin Pârvu de la Mâ­năstirea Petru Vodă Neamţ: „Părintele Ioanichie a fost un mare bărbat şi vrednic în viaţa noastră călugărească pentru că a fost trăitor şi mângâietor al poporului ca duhovnic şi a fost şi un om de cultură ortodoxă!
Îmi amintesc ziua când am fost făcuţi fraţi de hirotonie: eu ca protosinghel şi el ca arhimandrit. Era Praznicul Izvorului Tămăduirii în anul 1992, atunci a slujit regretatul Teoctist. Plecăm amândoi din chilia mea; se îmbracă el cu rasa, mă îmbrac şi eu, mi‑am luat culionul şi … hai să mergem! Era acolo un fel de scenă unde se ţinea slujba. A ieşit părintele Ioanichie pe scenă singur, săracul! I‑a făcut ritualul, bineînţeles, a primit toate «onorurile“ şi apoi am intrat amândoi în normal!“…



Cuvânt de învăţătură al părintelui Ioanichie Bălan
despre rugăciune, care e considerată „maică şi impărăteasă
peste toate faptele bune“ (citat dintr‑un interviu al părintelui):

„Întâi trebuie să credem şi apoi să strigăm la Cel în care credem: Tată, auzi‑mă! Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu Miluieşte‑mă! Şi la Sfinţii lui Dumnezeu să strigăm şi la Maica Domnului ca să se roage pentru noi! Sfânta rugăciune este asemenea Suflării sufletului din noi care trebuie să fie permanent cu noi. Aşa cum nu putem trăi fără aer, fără apă, fără mâncare, nu putem trăi fără Hristos, fără Sfânta rugăciune. Cu cât ne rugăm mai mult, fie şi cantitativ, poate, uneori şi calitativ, cu atât primim mai mult! O spun toţi, o spunem şi noi: cu cât privim mai din inimă către Hristos şi‑I deschidem inima noastră, cu atât Domnul Dragostei şi al Milostivirii şi al Iubirii de oameni se odihneşte în noi! Şi cu cât strigăm mai mult la Dumnezeu, cu atât ni se împlineşte şi cererea, ni se mângâie inima, mai picură şi o lacrimă şi se aprinde lumânarea sufletului iar Hristos este lângă noi şi astfel nu suntem singuri!“

Sfârşitul unui mare Avva

„După aşteptarea şi nădejdea mea că întru nimic nu voi fi ruşinat, ci, întru toată îndrăzneala, precum totdeauna, aşa şi acum, Hristos va fi preaslăvit în trupul meu, fie prin viaţă, fie prin moarte; căci pentru mine viaţă este Hristos şi moartea un câştig. Dacă însă a vieţui în trup înseamnă a da roadă lucrului meu, nu ştiu ce voi alege. Sunt strâns din două părţi: doresc să mă despart de trup şi să fiu împreună cu Hristos, şi aceasta e cu mult mai bine. (Filip. I, 20‑24).”

În ultimii ani ai vieţii, pe când puterea sa duhovnicească încă era vădită, Părintele Ioanichie şi‑a arătat de mai multe ori dorinţa de a fi slobozit din ascultarea Sa, cea de apărător al Ortodoxiei româneşti în lupta cu necredinţa care o atacă necontenit, spre a se putea dedica mai mult şi mai direct chemării sale celei dintâi şi totodată celei mai adânci: cea a rugăciunii cât mai desăvârşite. Con­si­dera Părintele că, pentru Sfinţia Sa, trecuse vremea cuvintelor de folos şi a pre­dicilor luptătoare, a spo­vedaniilor de la primele ore ale dimineţii, până noaptea mult după Utrenie. Se ruga lui Dumnezeu să‑l slo­bozească de această as­cul­tare, pe care o puteau împlini de‑acum alţii mai tineri şi mai în putere şi să‑i îngăduie să se roage cu mai multă stăruinţă, atât la sfintele slujbe, în special la Sfânta Liturghie, cât şi la chilie, prin citirea cu stăruinţă a Psaltirii şi prin rostirea cu lacrimi a Rugăciunii către Domnul.
Şi Dumnezeu i‑a ascultat rugăciunea prin neputinţa pe care a îngăduit‑o asu­pra Părintelui. L‑a ajutat să se retragă în­­cetul cu în­cetul din lume, să se stingă pentru lume spre a arde mai cu putere pentru El. Părintele nu a mai putut şi nu a mai trebuit să asculte mărturisirile a sute şi sute de credincioşi, nici nu a mai fost chemat cu diferite prilejuri să apere Biserica şi neamul nostru, prin cuvânt şi cu multă osteneală lăun­trică, împotriva celor ce încearcă cu tot dinadinsul să le distrugă. Şi ştim prea bine că această retragere a fost dorită de Avva Ioanichie încă de când era în putere, Sfinţia Sa refuzând în mai multe rânduri, invitaţiile de a părăsi mânăstirea spre a propovădui în diferite oraşe. Mărturisea Părintele:
„Sihăstria e, pentru cei ce vieţuiesc aici şi pentru cei ce o îndrăgesc, poarta raiului. Să plec de aici ca să mă duc în zbuciumul din lume este ca şi cum aş pleca din rai. Aici am sfintele slujbe, aici e mormântul Părintelui Cleopa şi pe cel al Părintelui Paisie şi al atâtor alţi Cuvioşi mutaţi la Domnul, dar care au trăit o viaţă de sfin­ţenie. Aici îi am pe Părinţii şi pe fraţii mei în Domnul! Să‑i vezi şi pe cei tineri ce frumos se roagă, ce frumos se închină şi stau la slujbele Bisericii, ce frumos vieţuiesc! N‑ai să găseşti în lume aşa ceva! De ce dar aş mai pleca de aici?”
Când i se spunea că lumea are nevoie de cuvântul de întărire al Sfin­ţiei Sale, Părintele răspundea că a mărturisit atâta vreme cât a simţit că poate, dar că acum tre­buie să se întoarcă la vocaţia sa cea dintâi: aceea de a se ruga. „Am venit la călugărie din dragoste de linişte şi de rugăciune. Am venit auzind chemarea Părintelui Cleopa şi pentru că aici, în sfânta mânăstire Sihăstria, am simţit că mă cheamă Dumnezeu la liniştire. De‑acum a venit vremea să fiu mai aproape de Domnul decât de oa­meni, să mă rog pentru ier­tarea păcatelor şi a ne­pu­tinţelor mele. Să stau mai mult cu Mântuitorul şi cu Maica Domnului decât cu oamenii.”
Şi, cu adevărat, a împlinit pe cât i‑a stat cu putinţă şi această chemare. Îi plă­cea Părintelui nespus de mult să fie în biserică la Sfânta Liturghie, dar şi la celelalte slujbe, din­tre care cel mai mult le iubea pe cele de noapte. Iar la chilie avea Părintele mare evlavie la citirea din Psaltire, care totdeauna stă­tea deschi­să şi pregătită spre a fi citită pe masa din odaie.
Deşi neputinţa sa tru­peas­că creştea văzând cu ochii, avea în continuare Pă­rintele bucuria de a pri­mi la chilie pe cei care îi bă­teau la uşă. Se lumina la faţă şi, chiar dacă tăcut, era prezent acolo, poate chiar mai prezent decât dacă ar fi vorbit. Dar, de obicei, nerăspunzându‑le prin viu grai creştinilor ve­niţi să primească sfat din partea Sfinţiei Sale, cei mai mulţi dintre aceia au în­cetat să‑i mai tulbure li­niş­tea la care tânjise toată viaţa. Au continuat să vină la Avva doar părinţii din mânăstire şi ucenicii cei mai apropiaţi. Şi aceştia s‑au folosit mult chiar şi numai de şederea în preajma Bă­trânului. Căci lumina şi bucuria care se răspândeau în jurul Părintelui dădeau aceeaşi linişte ucenicilor ca şi cuvintele de folos, de mustrare, de mângâiere şi de întărire pe care Sfinţia Sa le rostea pe când încă se afla în plină putere. Aceeaşi şi totuşi alta, căci, pe când în trecut, unele cuvinte ale Părintelui mai puteau stârni mâhniri sau nedumeriri, dragostea de‑acum, fiind mai presus de cuvinte, era odihnitoare pentru toţi cărora Dumnezeu le‑a deschis ochii sufletului spre a o simţi. Nici un fel de tulburare, nici urma unei nelinişti nu putea să te mai tulbure lângă Avva. Doar pace adâncă şi luminoasă răspândea Duhul prin Părintele în jurul său. Iar dacă rar, foarte rar mai rostea câteva cuvinte, păreau şi acelea doar a fi un alt fel de a mărturisi liniştea pe care Domnul o dăruieşte celor care‑L iubesc.
De prin preajma pomenirii Sfântului Cuvios Ioanichie, Părintele a încetat cu desăvârşire să mai vorbească şi chiar să deschidă ochii. Era un fel de a se pregăti pentru intrarea în liniştea luminoasă a Împărăţiei Cerurilor, pe care o dorise întreaga viaţă. Nu s‑a mutat la Domnul de ziua Sfântului de care era atât de legat căci, pe de‑o parte, îi făgăduise ucenicului de chilie că nu va pleca până când acesta nu se va întoarce din pelerinajul în care pornise cu câteva săptămâni înainte. Pe de altă parte, suferinţa din ultimele săp­tămâni pe care a dus‑o în tăcere şi nederanjând pe nimeni, a fost asemenea focului lămuritor de care vorbeşte Apos­tolul, prin care s‑a curăţat de orice gând care l‑ar mai fi ţinut în lumea aceasta, din ce în ce mai depărtată de Dumnezeu.
După această ultimă ispită, mutarea la Domnul s‑a făcut tihnit, cum i‑a fost ultima parte a vieţii şi cum şi‑a dorit Părintele întreaga viaţă. Respiraţia i‑a devenit uşoară, tot mai uşoară, până când duhul i‑a ieşit lin din trupul pieritor, înălţându‑se mai presus de cerul lumii acesteia şi ajungând în mâinile Tatălui ceresc. Avva, cum ne‑aţi pomenit aici, nu ne uitaţi nici în Împărăţia Dom­nului şi a Preacuratei Maicii Sale. Rugaţi‑vă mai departe pentru noi!

„Slavă Ţie, Doamne, pentru dumnezeiasca Dragoste! Slavă Ţie că, în acest mic foişor, ne‑ai descoperit cea mai mare po­runcă a Creşti­nătăţii ‑ Evanghelia Dra­gostei, a iertării, a milei şi a împăcării du­hovniceşti! Slavă Ţie, Mântuitorule, că ai făcut din inima noastră un foişor de tai­nă, o biserică vie, o cămară nejefuită de vi­clenii dia­voli, o masă binecuvântată, cu pâine şi cu vin dătător de viaţă, în care se laudă neîncetat numele Tău. Nu ne lăsa flămânzi, Doamne! Ci ne umple cămara inimii şi masa sufletului de roadele iubirii şi ale tuturor faptelor bune! Dar înaintea celorlalte aşează sfânta Ta dragoste. Dragos­tea de Dumnezeu, dragostea de oameni, dragostea de Biserică, de Sfinţi, de păcătoşi, de toată zidirea! Aprinde‑ne inima cu fla­căra credinţei şi vino la noi, Doamne! Nu ne lăsa singuri! Te chemăm la cina noastră, Mântuitorule, precum Tu ne chemi la Cina Ta. Noi îndrăznim să ne apropiem ca fii de Tine, iar Tu vino la noi ca Tată, ca Mântuitor şi Mângâietor! Vino şi ne spală păcatele! Vino şi ne binecuvîntează viaţa, casa, ogorul, pâinea de pe masă, copiii din leagăn şi părinţii din sfintele biserici!
Te cheamă un popor credincios, care‑Ţi aduce în loc de jertfă „inimă frântă şi smerită”. Te cheamă tot neamul părinţilor noştri care Ţi‑au slujit cu credinţă. Vino, Iisuse, Mântuitorule, şi prânzeşte cu noi, cu părinţii noştri şi cu părinţii părinţilor noştri, care Ţi‑au zidit altare şi Ţi‑au aprins candelă nestinsă pe pământul românesc!” 


părintele Ioanichie Bălan –
„Pelerinaj la Locurile Sfinte”

sursa lumea credintei
wikipeidia