Daca vreti sa-mi transmiteti ceva astept mail al avramconsult@gmail.com, numele meu este Avram Marian.Doamne ajuta!

luni, 13 septembrie 2010

Arhimandritul Ioan Iovan ( n. 26 iubie 1922-d.17 mai 2008 )



Părintele Ioan Iovan, s-a născut pe 26 iunie 1922 în Husasău de Criş, judeţul Bihor, ca fiu al preotului Gavril Iovan şi al preotesei Măria. Ne dăm seama ca a crescut într-un mediu spiritual sănătos, punându-se temelie pentru ceea ce va deveni mai târziu.
A făcut şcoala primară în sat, liceul în Oradea, iar Facultatea de Teologie la Cluj. Erau vremuri grele, Ardealul de nord era cedat. In 1946 şi-a susţinut teza de licenţă, intitulată “Sfânta Euharistie şi viaţa mistică”, la Facultatea de Teologie din Sibiu.
In 1947 a început doctoratul în teologie.
Râvnind după dăruirea totală în slujba Domnului, va fi călugărit în Mănăstirea Sihastru de către Episcopul Antim Nica. Este hirotonit apoi, în 1948, diacon şi în 1949 ieromonah, pentru Mănăstirea Vladimireşti. L-a hirotonit, cu binecuvântarea necesară, episcopul de Oradea, Nicolae Popovici. Era episcopul plaiurilor sale de baştină, dar şi omul căruia i se asemăna prin râvna pentru Biserică şi intransigenţa faţă de puterea comunistă ce se instala. Această atitudine, episcopul Nicolae Popovici a plătit-o cu înlăturarea din scaun şi moartea în condiţii umile, iar Părintele Ioan cu temniţa.
In cei şapte ani de slujire la Vladimireşti a militat pentru o viaţă duhovnicească intensă, întemeiată pe deasa împărtăşanie. Făcea lucrul acesta întemeiat pe Scriptură şi Tradiţie, deşi unii l-au răstălmăcit, iar alţii l-au împlinit fără discernământ.
Afluenţa mare a credincioşilor la Mănăstirea Vladimireşti şi mişcarea duhovnicească ce se năştea în jurul acestei vetre de spiritualitate n-a fost pe placul puterii comuniste, care avea ca şi ţintă diminuarea fenomenului religios. Aşa au început şicanările. Se făcea propagandă împotriva pelerinajelor la mănăstiri, erau persiflate actele de pietate ale credincioşilor, erau restrânse drepturile şi libertăţile religioase.


In aceste condiţii, Părintele Ioan, fire dârză, a scris un memoriu în care spunea, printre altele: “Partidul are reprezentanţi în Biserică pe domnii împuterniciţi. Bisericii de ce nu i se acordă dreptul de a merge prin şcoli şi în cazărmi, unde, sub masca atacării misticismului, se neaga credinţa în Dumnezeu? Oare asta este libertatea cultului şi metoda ideologica în R.P.R.? Categoric, nul Aceasta este metoda cea mai perfidă de prigoană religioasă”
Rezultatul a fost arestarea pe 30 martie 1955 a Părintelui Ioan şi caterisirea lui, sub presiunea factorului! politic. A urmat o anchetă dusă la Securitatea din Galaţi. Procesul s-a judecat şi sentinţa de condamnare la moarte, data în prima instanţă, s-a comutat în condamnare pe viaţă. A executat nouă ani şi jumătate, până în 1964, când au fost amnistiaţi deţinuţii politici.
A trecut prin mai multe penitenciare. Îmbolnăvit grav la Galaţi, este dus la Văcăreşti. Şi aici, ca şi la Galaţi, oficia tainic Sfânta Liturghie. Potirul era o cutiuţă de ebonită, iar vinul se aducea în sticluţe de vin tonic. De la Văcăreşti a ajuns la Penitenciarul Jilava, penitenciar de tranzit.
Următorul penitenciar a fost cel din Gherla, cu teribilul său comandant Goiciu. Iar apoi deţinuţii cei mai “periculoşi”, după evenimentele din Ungaria, au fost transferaţi la Aiud.
Se ducea aici, ca şi-n alte închisori, o campanie asiduă de “reeducare”, folosindu-se mijloace de presiune psihică şi fizică. Cei care datorită torturilor cedau psihic şi fizic şi se “reeducau”, lepădându-se formal de convingerile lor, aveau anumite înlesniri. Părintele Ioan n-a cedat. A rămas ferm până la capăt.
Comandantul Crăciun, printre alte mijloace de “reeducare”, le citea recalcitranţilor declaraţiile celor ce s-au “reeducat”. Nici aceia nu pot fi judecaţi. Numai cine a trecut prin teroarea închisorilor comuniste ştie ce-a fost acolo. Iar culmea obrăzniciei a fost că l-a provocat pe Părintele Ioan să citească din “Biblia hazlie”. Bineînţeles că n-a făcut lucrul acesta. Urmarea a fost că l-a transferat la “zarca”, cel mai teribil loc de chin din închisoarea din Aiud. Aceasta secţie a închisorii era un loc de exterminare lentă, cu celule mici, întunecate şi umede.
Printre alte personalităţi duhovniceşti din ţară, la Aiud l-a întâlnit pe Părintele Dumitru Stăniloae, marele nostru teolog. „Privindu-l îmbrăcat în pantaloni scurţi de zeghe, la statura lui impozantă, nu-ţi trebuia alt exemplu de batjocorire şi de umilire a vârfurilor intelectualităţii româneşti de către regimul comunist.”
Dumnezeu l-a ţinut pe Părintele Ioan în viaţă, iar la amnistierea din 1964 a devenit liber, stabilindu-şi domiciliul în Bucureşti, pentru a nu le crea probleme celor apropiaţi. In această perioadă frământată, şi de ţinere sub observare de către Securitate! de mare ajutor i-a fost inginerul Măria Chichernea, actuala stareţă Cristina, În 1979 a scris un memoriu pe care l-a predat Mitropolitului Antonie Plămădeală, pe atunci secretar al Sfântului Sinod, care l-a prezentat Sfântului Sinod şi l-a susţinut. Urmarea a fost ridicarea caterisirii pe data
de 26 iunie 1979.
A slujit apoi un an la Mănăstirea Cernica şi alţi doisprezece ani la Mănăstirea Plumbuita din Bucureşti Acolo l-a găsit libertatea pe care Dumnezeu ne-a dăruit o prin jertfa tinerilor martiri în1989.
A mers  la Recea, judeţul Mureş, unde Părintele Ioan Lazăr, parohul satului, ridicase o bisericuţă şi o clădire. Cei doi le-au definitivat şi mănăstirea şi-a început activitatea.
In 1992 s-a construit un altar de vară şi o clopotniţă. In 1993 a început construirea cetăţii mănăstireşti propriu-zise, iar în 1995 construirea bisericii. Unicitatea acestei biserici de mănăstire constă în faptul că toată pictura, executată de Viorel Maxim, este în mozaic. Toate fiind gata, pe data de 7 septembrie 2003, Patriarhul Alexandriei Petru al VII-lea, dimpreună cu Patriarhul nostru Teoctist, au sfinţit biserica mănăstirii, înconjuraţi de mulţi ierarhi şi preoţi, şi de peste douăzeci de mii de credincioşi.

PS Andrei, arhiepiscopul Albei Iuliei, a spus despre parintele Ioan Iovan ca “parintele a fost un marturisitor al lui Hristos. Cu orice risc si-a exprimat crezul sau, fiind un mare misionar. Misiunea lui si-a tras convingerea pe care o avea, si anume ca se poate regenera viata noastra duhovniceasca printr-o regasire a comuniunii cu Hristos in Sfanta Euharistie. A fost un misionar care l-a propovaduit pe Domnul Hristos euharistic, iar noi nadajduim ca Domnul Hristos il va face partas al ospatului credintei cel vesnic“.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu