Parintele Arsenie Boca (1910-1989)

 

Arsenie Boca (1910-1989), părinte ieromonah, teolog și artist român, a fost stareț la M-rea Brâncoveanu de la Sâmbata de Sus si apoi la M-rea Prislop, unde datorită personalității sale veneau mii si mii de credinciosi, fapt pentru care a fost hărțuit de Securitate. A fost unul din martirii gulagului comunist, închis la Securitatea din Brasov, dus la Canal, închis la Jilava, Bucuresti, Timisoara si la Oradea. A pictat Biserica din Drăgănescu (la 25 Km de Bucuresti), supranumită Capela Sixtină a Orientului.

Studiile și formarea

S-a născut la 29 septembrie 1910 la Vața de Sus în județul Hunedoara. A urmat Liceul național ortodox "Avram Iancu" din Brad, pe care l-a terminat ca șef de promoție în 1929. În același an, Zian Boca (cel care avea să devină Părintele ieromonah Arsenie Boca) se înscrie la Academia Teologică din Sibiu, pe care o absolvă în 1933. Primește o bursă din partea Mitropolitului Ardealului Nicolae Bălan pentru a urma cursurile Institutului de Arte Frumoase din București. În paralel, audiază cursuri la Facultatea de medicină ținute de profesorul Francisc Rainer și prelegerile de Mistică creștină ale profesorului Nichifor Crainic de la Facultatea de Teologie din București.

Remarcându-i talentul artistic, profesorul Costin Petrescu i-a încredințat pictarea scenei care îl reprezintă pe Mihai Viteazul de la Atheneul Român. Trimis de chiriarhul său, Nicolae Bălan, călătorește la Muntele Athos pentru a aduce manuscrisele românești și grecești ale Filocaliei. Aici are parte de o experiență duhovnicească formatoare pentru viata de călugăr pentru care optase încă din anii studenției de la Sibiu.

Hirotonirea și tunderea în monahism

Pe 29 septembrie 1935 este hirotonit diacon celibatar de către mitropolitul Nicolae Bălan. În anul 1939 petrece trei luni la Schitul Românesc Prodromu de la Muntele Athos, apoi este închinoviat la Mănăstirea Sâmbăta de Sus (județul Brașov). În Vinerea Izvorului Tămăduirii din anul 1940 este tuns în monahism. În 1942 este ridicat la treapta preoțească și numit stareț al Mânăstirii Brâncoveanu pe care o renovează schimbând înfățișarea locurilor.

Deja din 1940 declanșează la Mănăstirea de Sâmbăta de Sus ceea ce s-a numit "mișcarea de reînviere duhovnicească de la Sâmbăta", despre care Nichifor Crainic spunea: "Ce vreme înălțătoare când toată țara lui Avram Iancu se mișca în pelerinaj, cântând cu zăpada până la piept, spre Sâmbăta de Sus, ctitoria voievodului martir Constantin Brâncoveanu!". Devine renumit ca mare duhovnic, părintele Cleopa va încerca să ia legătura cu el prin scrisori interceptate si confiscate de Securitate. În iarna anului 1944 profesorul Nichifor Crainic verifică la Sâmbăta de Sus traducerea starețului Arsenie Boca si a lui Serafim Popescu din Filocalie. Ultimul traduce Marcu Ascetul (v. Telegraful român, 15 ian. 1991). La publicarea în comunism a primelor patru volume din Filocalie numele lui Arsenie Boca nu mai este menționat. Fiind prigonit de Securitate, nu este amintit nici in Istoria Bisericii Ortodoxe Romane de pr. dr. Mircea Pacurariu (Ed.Stiinta, Chisinau, 1993).

Contribuția la colecția Filocalia

Îl ajută pe părintele profesor Dumitru Stăniloae (fostul său profesor de la Sibiu) în demersul de a traduce Filocalia. Îi pune la dispoziție manuscrisele aduse din călătoria la Muntele Athos, îl încurajează la lucru, recitind textele, realizează coperta colecției, susține lucrarea pentru tipărire prin numărul mare de abonamente pe care le procură. In prima editie a volumelor, Părintele Dumitru Stăniloae îl numeste pe Arsenie Boca "ctitor de frunte al Filocaliei românești".

Prigoana si martirajul dupa gratii

Arsenie Boca la Mânăstirea de la Sâmbăta

După ocuparea țării de către armata sovietică, Părintele Arsenie a fost arestat pentru prima oară la Ramnicu Valcei pe 17 iulie 1945, dus la Bucuresti si eliberat pe 30 iulie 1945 pentru ca nu i-a fost gasita nici o vina. Apoi a fost arestat în 14 mai 1948, pentru vina a-i fi ajutat creștinește cu hrană pe luptătorii anticomuniști din Munții Făgărașului. Atât pentru aceste bănuieli, cât și datorită notorietății sale printre credincioșii creștini, este schingiuit o lună si jumătate, silit sa dea repetate declaratii, fiind apoi eliberat(v. G.Enache, Parintele Arsenie Boca in atentia politiei politice, Ed.Partener, Galati, 2009). Mitropolitul Nicolae Bălan îl strămută de la Sîmbăta la Mănăstirea Prislop în noiembrie 1948. Acolo devine protosinghel și stareț, iar după ce sălașul s-a transformat în mănăstire de maici, a rămas ca duhovnic, cu întreruperi în perioadele de arestare si anchetare (1950, 1951, 1953, 1955, 1956). În 1959 comuniștii au risipit obștea și părintelui Arsenie Boca, deja martirizat prin inchisori si la Canal, i-au interzis activitatea preoțească până la moartea ce a survenit după torturarea sa de Securitate. Fiind înainte văzător cu duhul el lasa mărturie a supliciului din care i s-a tras moartea, pictând la Biserica din Drăgănescu scena supliciilor Sf. Ștefan cel Nou, pomenit pe 28 nov. (data morții Părintelui Arsenie).

În 15/16 ian. 1950 este a treia oară arestat. Face detenție "administrativă", nefiind dovedit vinovat, până pe 23 martie 1951 la Canal. Eliberarea s-a datorat Patriarhului Justinian care i-a semnalat lui Teohari Georgescu pericolul revoltarii fagarasenilor. De Rusalii în 1953 este din nou anchetat, apoi este arestat la Timișoara, Jilava, Oradea pentru 6 luni din 5 oct.1955 până în aprilie 1956. In 1959 i se înscenează nereguli financiare pentru a fi scos abuziv din monahism si pentru a i se interzice să slujească la altar (post-mortem, în 1998, se revine asupra deciziei din 1959) A urmat pribegia la București, unde a fost tot timpul ținut în marginalitate. Cu cele două licențe ale sale, una la Belle Arte si alta la Teologie, n-a fost admis decât ca muncitor pictor bisericesc, până când e pensionat în 1968 cu o pensie de mizerie. A fost permanent supravegheat de Securitate. Din 1968 până în 1984 la Drăgănescu pictează biserica. La Sinaia, din 1969 și-a avut chilia și atelierul de pictură, unde s-a retras după 1984 și unde a și închis ochii, la 28 noiembrie 1989, în vîrstă de 79 de ani. A fost înmormântat, după dorința proprie, la mănăstirea Prislop, la 4 decembrie 1989 prorocind că aici va fi loc de pelerinaj.

Mormântul părintelui Arsenie de la mănăstirea Prislop constituie azi unul din importantele locuri de pelerinaj din țară, în ultimii ani numărul de pelerini veniți pe 28 noiembrie fiind de 30 000 - 40 000 de oameni.

Autobiografia scrisă după arestarea de către Securitate

Subsemnatul m-am născut în 1910, septembrie 29, în Vața de Sus, jud. Hunedoara. Școala primară și liceul în orășelul Brad, același județ. De pe atunci mi se remarca o anumită înclinație spre singurătate și spre probleme de religie, chiar peste puterile mele de atunci. Așa spre pildă am o carte a lui Immanuel Kant: „Religia în limitele rațiunii” iscălită: „Boca Zian cl. IV. lic.”

La intrarea în cursul superior de liceu am rămas orfan de tată, care era cizmar de meserie și foarte bun pedagog cu fiul său. Știu până astăzi că m-a bătut odată pentru ca să nu mai pierd timpul – ceea ce i-am făgăduit cu lacrimi și n-am uitat până acum, și de multe ori mi-a folosit în viață.

În cursul liceului mi-au plăcut foarte mult: matematicile, fizica, religia, desenul și muzica. Terminând liceul și luând bacalaureatul la prima prezentare, înclinam spre științele pozitive, dar dacă aveam avere sau garantau tutorii pentru mine intram la aviație la Cotroceni – ceea ce n-a fost, împiedicându-mă sărăcia. Drept aceea a biruit înclinația contemplativă, sau speculativă și în 1929 m-am înscris la Academia Teologică din Sibiu.

În cursul teologiei mi-am vândut casa părintească spre a-mi putea continua studiile. Eram și bursier. Mamei nu i-am cerut niciun ajutor și nici nu mă înduram, întrucât era divorțată de tata iar eu eram dat tatii prin sentința de divorț, ca fiind, pe baza meseriei, mai sigur că mă va da la școală. În timpul teologiei mi se lămurea frumusețea chipului viețuirii călugărești și doream să mă instruiesc, pe cât puteam, mai temeinic, cu deosebire în latura mistică a vieții. Cu prilejul acela aveam următoarele note caracteristice: deprindeam pe mama cât mai fără mine și cât mai fără corespondență, ca oarecum să mă uite și să nu-i vie greu când va afla că m-am călugărit. Apoi, de la plecarea din Brad, mi-am pus o anumită disciplină austeră, care avea mai multe amănunte greu de crezut. Așa de pildă mi-am propus ca toată vremea teologiei să nu fac nici o cunoștință cu fete. Ceea ce n-am reușit, întrucât tocmai în anul acela 1929 Ministerul îngăduie și fetelor să studieze teologia, și m-am pomenit cu câteva colege. Dar cunoștințe în oraș am izbutit să n-am. Asta am reușit toată vremea teologiei, deși făceam parte și din „Reuniunea de muzică Gh. Dima” din Sibiu, de sub dirijorul N. Oancea, și care era mixtă. Aveam problema voinței în stăpânirea simțurilor. Mai mult chiar, mă preocupa, studiind mistica comparată a diferitelor religii superioare, ca să văd prin proprie experiență, cât se întinde sfera voinței în domeniul vieții sufletești și biologice. Mă interesa să văd dacă e adevărat ce afirmă cărțile asupra actelor reflexe, și asupra instinctelor, că anume sunt independente de voință și controlul conștiinței. Experiența mea personală însă mi-a dovedit că acțiunea voinței și a conștiinței se poate întinde și peste instincte și actele reflexe după o oarecare variabilă. Mă ajutau la aceste adânciri și studiile ce le făcea pe vremea aceea Mircea Eliade la Ecutta, trimis de Universitatea din București, pentru studii orientalistice. Iar parte de studii le tipărea în Revista de filosofie din București, și-mi parveneau pe această cale.

Toate acestea mă interesau să le aflu și să le probez în vederea călugăriei. Mă abțineam de la „voia în oraș”, ci stam în curtea școlii cu poarta deschisă. Cu colegii nu ieșeam în oraș decât dacă trebuia în interesul școlii, a vreunui profesor, sau însoțiți de profesori, cum era cazul cu reuniunea de muzică. N-am dansat și n-am învățat lucrul acesta. Îmi dase tata grija asta – și mai cu deosebire când eram teolog nu-mi puteam închipui să fac așa ceva.

De viața altora în afara zidurilor teologiei am fost în cea mai perfectă indiferență și necunoștință. Toate preocupările mele erau și sunt până astăzi interioare, nu exterioare. Vorbirea mi-a fost urâtă de când mă știu. Chiar numele călugăresc l-am ales pentru că Avva Arsenie își alesese nevoința tăcerii, prin care s-a desăvârșit interior.

Teza de licență în Academia Teologică rezuma strădaniile mele spre acea desăvârșire interioară a omului, și purta titlul: „Încercări asupra vieții duhovnicești”. Terminam teologia prin 1933.

În vacanță mă ocupam cu pictura.

Pictura mi-a lungit școala. Căci aflând Mitropolitul Nicolae Bălan că am talentul acesta, m-a trimis anul următor 1933/34 la Academia de Arte frumoase din București, care am terminat-o în cinci ani. Profesori principali aveam pe dl. Francisc Șirato, Costin Petrescu și Fr. Reiner, ultimul de la Facultatea de medicină. La medicină de multe ori nu puteam merge din cauza frământărilor și grevelor studențești, care mă supărau pentru motivul că pierdeam vremea și cunoștințele de anatomie și antropologie cu profesorul meu, care de multe ori era pus în imposibilitatea să-și țină cursul. Abia aci m-am lovit de mișcările politice studențești, care mi-au produs o impresie neplăcută. În mișcări studențești n-am intrat nici de fapt, nici de drept, întrucât Academia de Arte frumoase nu era considerată în cadrul Universității, ci ca o școală aparte. Deci pe noi de la Bellearte ne tratau ca fiind înafară de studenții ce să se poată înscrie în centrul studențesc București. Am fost complet în afară de orice mișcare studențească sau înscriere în vreo mișcare politică.

Vremea în București am petrecut-o nelipsind de la școală niciodată. Bolnav încă n-am fost, ca să lipsesc pe pricina asta. Lucram la atelier foarte mult. Primăvara mergeam de la 5 dimineața și mă întorceam la internatul Radu Vodă unde locuiam, seara la cină. Trei ani am stat la internat, ca să fie o garanție pentru mine că nu mă ocup cu nici o pierdere de vreme. Pe-acolo mai veneau și studenți legionari care ne chemau cu ei. Nu m-am dus niciodată. Școala mă absorbea total și n-aveam vreme de pierdut. (Bătaia din copilărie pentru a nu pierde vremea mă urmărea ca un înger păzitor.)

Studiam foarte mult. Timpul ce-mi mai rămânea liber acasă îl foloseam citind și discutând teologie cu încă un coleg de-al meu care studia Conservatorul. Așa s-a întâmplat că odată, plăcându-mi foarte mult scrierea mistică a sfântului Ioan Scărarul, am tradus-o în românește, în vreme de 5 luni. M-a ajutat foarte mult la încheierea convingerii mele de-a intra în călugărie.

În vremea aceea, mișcarea legionară era în toi și se discuta de ea în toate părțile. Eu ca un independent de politic, nu mi-am găsit înclinație către mișcare. Apoi s-a întâmplat că nici nu m-a mai chemat nimeni. Singura mea participare a fost asta: când se întorceau din Spania, morți, Moța și Marin, am ieșit cu colegi întâmplători prin curte până la trotuarul străzii „Calea Griviței”, pe care trecea convoiul de la Gara de Nord spre Calea Victoriei. Căci Academia noastră era pe Calea Griviței. Deci am privit o parte din convoi și pe cei doi morți. Atâta tot.

Colegi la școală am avut de toate soiurile și neamurile. Aveam, la alți profesori, pe unul Vulpescu; ăsta era comunist, purta cravată roșie, însă discuții n-am avut împreună niciodată. Aveam coleg de clasă pe un evreu Ițhoc Steinberg – eram prieteni. Îi spuneam câteodată: Măi Steinberg, tu ești evreu și eu creștin, deci ar fi să fim unul împotriva altuia. Eu însă am să fiu mai bun ca tine și tu n-ai să te poți supăra pe mine, dacă în felul acesta te voi concura în viață.

Mai pe urmă, când am citit Biblia, am văzut că ultima misiune mondială e a evreilor, eventual a unei idei a evreilor.

Am terminat Belleartele cu bine, am făcut anul de practică, ce însă a fost mai scurt; am plecat, trimis de Mitropolitul Nicolae Bălan, în Sfântul Munte, ca să deprind călugăria de acolo. La plecare erau cele mai aspre cercetări ca nimeni din cei ce-au fost legionari vreodată să nu poată ieși din țară. Eu, neavând absolut nimic la activ, am obținut pașaport de călătorie: în Europa „sans Russie”, de la Prefectura poliției din Sibiu.

Iar întrucât eram diacon, am obținut și încuviințările speciale de la cele trei Patriarhii: a României, a Constantinopolului și a Atenei, precum și a celor două guverne: român și grec, precum că n-am nimic suspect la activ, ci simpla chemare către desăvârșirea interioară prin meșteșugul călugăriei.

M-am întors în țară la 8 iunie 1938. Țin minte data pe aceea, că intrând în țară prin Moravița am văzut drapelele românești, de acel 8 Iunie de odată.

De la data aceasta, până la Paștile anului viitor când am intrat în călugărie, mi-am adunat unelte de pictură, materiale, am mai învățat la Chișinău cu niște meșteri ruși poleitura cu aur „cicanca”, și alte lucruri trebuitoare unui atelier de pictură.

În Vinerea Izvorului după Paștile anului 1939, am fost tuns în călugărie primind numele Arsenie.

Un an m-am ocupat cu gospodăria, eram primul și singurul călugăr la Mănăstirea Brâncoveanu – Sâmbăta de Sus jud. Făgăraș. De pictură nu-mi mai rămânea vreme. Al doilea an la fel. Până când m-am luat de grijă că am învățat pictura degeaba. Se întâmplă în vremea asta că ne veneau oameni cu durerile lor și evlavie la Mănăstire și călugări. Mai intrase în călugărie Părintele Serafim Popescu. L-am rugat pe el să primească preoția – eu simțindu-mă nevrednic. A primit-o. Așa au început slujbele la Mănăstire după puteri.

Într-o iarnă, probabil prin 1941, ne trezim cu o avalanșă de oameni de toate vârstele și treptele, năpădindu-mă să stau de vorbă cu ei despre necazurile lor. Aci m-am trezit să fac duhovnicie cu oamenii, deși nu eram preot. Știam că tot ce pățesc oamenii, li se trage de pe urma greșelilor sau păcatelor. Așa m-am văzut silit să primesc preoția și misiunea majoră a propovăduirii lui Hristos-Dumnezeu adevărat și Om adevărat, precum și a sfințirii omului, ca să aibă pacea lui Dumnezeu în sine, absolut în orice împrejurări s-ar afla în viață. I-am învățat să fie curați față de oameni și față de Dumnezeu; să dea Cezarului ce e al Cezarului (ascultare cetățenească, dajdie etc.) și lui Dumnezeu ce e al lui Dumnezeu (cuget curat, suflet purificat și trup curățit de patimi).

Despre această învățătură, martori îmi sunt toți cei ce-au ascultat povețele cele după Dumnezeu pe care li le-am dat: iubirea de Dumnezeu, iubirea de toți oamenii, fără deosebire, și viața curată, care fac cu putință reîntoarcerea noastră, a împlinitorilor, iarăși în Împărăția de obârșie, de unde ne-a trimis Dumnezeu spre scurtă cercare a cumințeniei și a iubirii noastre, pe pământ, în stadia și arena vieții.

Asta îmi este toată misiunea și rostul pe pământ, pentru care m-a înzestrat cu daruri – deși eu sunt nevrednic. Pentru asta sunt solicitat în toate părțile, ca să propovăduiesc iubirea lui Dumnezeu și sfințirea oamenilor prin iubire.

De alte gânduri și rosturi sunt străin.

R. Vâlcii. 17 iulie 1945 Ieromonahul Arsenie.

Scrieri

După căderea comunismului mai multe din scrierile sale care au circulat în manuscris (și adesea în mai multe forme) au fost publicate. Părintele Arsenie Boca a avut darul prorocirii. Inainte de ocupația bolșevică ar fi spus: "Nu va trece multă vreme până când vor intra secera si ciocanul în țară și nu vor ieși aproape jumătate de veac". Despre perioada post-comunistă a spus că puțini vor fi nevânduți.

• Părintele Arsenie Boca, Cărarea împărăției, ed.îngr. de Zamfira Constantinescu, Editura Episcopiei Ortodoxe Române a Aradului, 1995
• Arhim. Serafim Popescu, Mărgăritare duhovnicești - Din învățăturile Părintelui Arsenie Boca, Editura Pelerinul, 2002
• Arhim. Serafim Popescu, Omul zidire de mare pret - Din învățăturile Părintelui Arsenie Boca, Editura Credința strămoșască, 2009
• Părintele Arsenie Boca, Lupta duhovnicească, ed.îngr. de Ion Cismileanu, Editura Agaton, Făgăraș, 2009
• Părintele Arsenie Boca, Trepte spre viețuirea în monahism, Editura Teognost, Cluj-Napoca, 2003 - ISBN 973-85376-6-5
• Nichifor Crainic, Memorii, vol.II, Ed. Muzeul literaturii romane, Bucuresti, 2001
• Mărturii din Țara Făgărașului despre Pr. Arsenie Boca, ed.îngr. de Ion Cismileanu, Editura Agaton, Făgăraș, 2004
• Arsenie Boca - Fotografii și ziceri (12 fotografii, scurtă biografie, 103 ziceri), Editura Teognost, Cluj-Napoca, 2005 - ISBN 973-87255-0-X
• Ioan Gînscă, Părintele Arsenie Boca, mare îndrumător de suflete din secolul XX, Editura Teognost, Cluj-Napoca, 2002 - ISBN 973-85376-5-7
• Părintele Arsenie Boca - Biserica de la Drăgănescu: "Capelă Sixtină" a Ortodoxiei românești, Deva, 2005
• Alte mărturii despre Părintele Arsenie Boca, ed.îngr. de Ion Cismileanu, Editura Agaton, Făgăraș, 2008
• Dan Lucinescu, Părintele Arsenie Boca- un sfant al zilelor noastre, Editura Siaj, Bucuresti, 2009
• Părintele Arsenie Boca, Cuvinte vii, Deva, 2006
• Noi mărturii despre Părintele Arsenie Boca, Editura Agaton, Făgăraș, 2005

sursa wikipedia.org