Daca vreti sa-mi transmiteti ceva astept mail al avramconsult@gmail.com, numele meu este Avram Marian.Doamne ajuta!

sâmbătă, 18 septembrie 2010

Sfantul Ioan Iacob Hozevitul ( 1913 - 1960 )



Sfântul Ioan Iacob cel Nou (Hozevitul) este unul dintre cei mai recenţi sfinţi din Biserica Ortodoxă Română, cu metania din Mănăstirea Neamţ, care s-a nevoit 24 de ani în Ţara Sfântă, atât pe valea Iordanului, cât şi în pustiul Hozeva, constituindu-se într-un model veritabil de vieţuire în Hristos în era contemporană. Biserica l-a rânduit ca pildă vie de credinţă şi de vieţuire creştinească, înscriindu-l în calendarul ortodox la data de 5 august.

Viaţa

S-a născut la 23 iulie 1913 într-un sat de pe malul Prutului, Crăiniceni, comuna Păltiniş, judeţul Botoşani, într-o familie de ţărani foarte credincioşi, anume Ecaterina şi Maxim Iacob, fiind singurul copil la părinţi. Din botez s-a chemat Ilie, iar în familie i se spunea "Iliuţă". La 6 luni de zile de la naştere, mama pruncului Ilie îşi dă sufletul. După doi ani, moare şi tatăl său în război, în toamna anului 1916, rămânând orfan de amândoi părinţii. El este îngrijit timp de zece ani de bunica sa, Maria Iacob, care de timpuriu i-a semănat în suflet tainele credinţei, învăţându-l de mic cu rugăciunea, postul, cercetarea bisericii şi respectarea rânduielilor creştineşti. În 1923 a decedat şi bunica, lăsând pe micul Ilie cu totul orfan şi lipsit de mângâierea părinţilor şi a bunicilor. De acum, copilul este luat în grija unchiului său, Alecu Iacob, care avea acasă şase copii.
Primii ani de şcoală îi face în satul natal, iar între anii 1926-1932 urmează gimnaziul "Mihail Kogălniceanu" la Lipcani-Hotin şi liceul "Dimitrie Cantemir" la Cozmeni-Cernăuţi, fiind cel mai bun elev din şcoală.
Dorul spre Împărăţia lui Dumnezeu şi al vieţii pustniceşti, după exemplul şi pilda Părinţilor care au trăit în pustie, a atras din tânără vârstă pe cel ce a primit numele de botez Ilie, la viaţa monahicească. În vara anului 1932, rudele voiau să-l dea la facultatea de Teologie din Cernăuţi, ca să-l facă preot. Dar el, simţindu-se chemat de Dumnezeu la o viaţă mai înaltă, le-a spus: "Nu, eu vreau să mă fac călugăr!" După un an, tânărul Ilie, pe când lucra la câmp, se ruga lui Dumnezeu să-i descopere calea pe care să o urmeze. Deodată a auzit un glas de sus, zicând: "Mănăstirea!" Din clipa aceea nu a mai avut odihnă în suflet. În vara anului 1933, cerând binecuvântarea duhovnicului său, tânărul Ilie şi-a luat cărţile sfinte, crucea şi icoana Maicii Domnului din casa natală, fiind în zi de duminică, şi, călăuzit de Duhul Sfânt, a intrat în obştea Mănăstirii Neamţ, unde face ascultare, la infirmerie şi la biblioteca mănăstirii.
Ioan Iacob Hozevitul
Ioan Iacob Hozevitul
Între anii 1934-1935 îşi satisface stagiul militar la Dorohoi, în Regimentul 29 Infanterie. După terminarea stagiului militar, se reîntoarce la mănăstire, continuând aceeaşi ascultare. La 8 aprilie 1936, în Miercurea Mare, rasoforul Ilie Iacob este tuns în monahism de arhimandritul Valerie Moglan (viitor arhiereu vicar la Iaşi), în biserica mare a mănăstirii cu hramul Înălţarea Domnului – ctitorie a voievodului Ştefan cel Mare – primind, potrivit pravilei călugăreşti, un nou nume, cel de Ioan. Naş şi părinte duhovnicesc i-a fost ieromonahul Ioachim Spătarul, egumenul schitului Pocrov, unul din cunoscuţii călugări moldoveni cu viaţă îmbunătăţită.
Dorind viaţă pustnicească şi arzând cu inima pentru Hristos şi pentru Sfintele Locuri, unde S-a născut, a pătimit şi a înviat Domnul nostru Iisus Hristos, fericitul monah Ioan Iacob pleacă în Ţara Sfântă împreună cu alţi doi monahi din lavră, Claudie şi Damaschin, în noiembrie acelaşi an. După ce se închină la toate Sfintele Locuri şi sărută Crucea Golgotei şi Mormântul Domnului, cei trei călugări se retrag să ierneze în obştea Mănăstirii Sfântul Sava din pustiul Iordanului. Apoi, însoţitorii săi întorcându-se la Mănăstirea Neamţ, fericitul monah Ioan Iacob se nevoieşte, în continuare, în Mănăstirea Sfântul Sava de lângă Betleem, timp de zece ani, răbdând grele ispite, boli şi încercări de la oameni şi de la diavoli. Prima ascultare în obştea Sfântul Sava a fost cea de paraclisier. Cuviosul Ioan avea mare evlavie pentru biserică şi sfintele slujbe. Făcea prescuri, menţinea curăţenia şi suna clopotul de slujbă. De asemenea păstra o atmosferă de iubire, de smerenie şi milă faţă de toţi. Avea şi ascultarea de infirmier al mănăstirii şi îngrijea cu dragoste atât pe călugări, cât şi pe numeroşii arabi şi beduini, bolnavi sau răniţi în război, care erau aduşi la infirmeria mănăstirii. Pentru aceasta îl iubeau şi-l căutau atât unii, cât şi alţii.
Duhovnicul lui, ieroschimonahul Sava, macedonean de neam, care cunoştea limba română, era un mare povăţuitor de suflete, şi mărturisea pe toţi călugării români nevoitori în Ţara Sfântă. Astfel, ziua era în slujba obştii şi a bolnavilor, iar noaptea se nevoia singur în chilie cu multe rugăciuni de taină, cu metanii, lacrimi şi citiri din Sfânta Evanghelie şi din scrierile Sfinţilor Părinţi. Cunoscând bine limba greacă, traducea unele pagini alese patristice, din care se hrănea atât pe sine, cât şi pe cei ce veneau la el. Avea şi darul scrierii de învăţături şi versuri duhovniceşti, pe care le trimitea fraţilor săi din Ţara Sfântă sau le dădea pelerinilor români care veneau spre închinare la Mormântul Domnului.
Între anii 1939-1940 fericitul sihastru Ioan Iacob s-a nevoit împreună cu un ucenic român într-o peşteră din pustiul Qumran, aproape de Marea Moartă. Aici a cunoscut pe monahul Ioanichie Pârâială, care i-a rămas ucenic credincios până la obştescul sfârşit. Obişnuia să se roage noaptea, singur, hrănindu-se doar cu pesmeţi şi puţine fructe, răbdând multe ispite. Între anii 1940-1941, din cauza războiului, Cuviosul Ioan a stat cu mai mulţi călugări din Ţara Sfântă într-un lagăr pe Muntele Măslinilor. Fiind eliberat, se reîntoarce la Mănăstirea Sfântul Sava şi continuă aceleaşi ascultări şi nevoinţe.
În anul 1947 este hirotonit diacon, la 13 mai, în Biserica Sfântului Mormânt, cu aprobarea Patriarhului României, la recomandarea Arhimandritului Victorin Ursache, superiorul Așezământului Românesc din Ierusalim. În acelaşi an, Cuviosul Ioan Iacob este hirotonit preot în biserica Sfântului Mormânt de arhiereul Irinarh, fiind numit de Patriarhia Română egumen la Schitul românesc Sfântul Ioan Botezătorul de pe valea Iordanului (înfiinţat atunci de Patriarhia română), aproape de locul unde S-a botezat Domnul nostru Iisus Hristos.
Timp de 5 ani, cât a dus această ascultare, Cuviosul Ioan Iacob a săvârşit zilnic toate sfintele slujbe, în limba română, a tradus numeroase pagini din Sfinţii Părinţi cu învăţături pentru călugări şi pelerini; a compus un bogat volum de versuri duhovniceşti, a înnoit chiliile şi biserica schitului şi, mai ales, viaţa duhovnicească din schit, ostenindu-se mult pentru primirea pelerinilor din ţară, pe care îi spovedea, îi împărtăşea şi le dădea sfaturi mântuitoare de suflet. Noaptea, însă, se nevoia singur, neştiut de nimeni, fie în chilie, fie ieşind să se roage pe valea Iordanului, încercând să urmeze, după putere, Cuvioasei Maria Egipteanca. Nevoinţa lui era aceasta: ziua nu mânca nimic până la apusul soarelui şi rostea neîncetat rugăciunea din inimă, iar cu mâinile lucra la grădină, la întreţinerea schitului şi odihnea cu dragoste pelerinii care poposeau acolo. Noaptea săvârşea slujbele rânduite, spovedea închinătorii şi se retrăgea câteva ore la linişte într-o peşteră de pe malul Iordanului, iar dimineaţa se întorcea la schit cu chipul luminat.
Singurul său ucenic statornic era monahul Ioanichie, precum şi câteva maici românce bătrâne, Melania, Natalia, Galinia, Casiana şi Magdalena, care îi erau fiice duhovniceşti şi se aflau sub ascultarea sa. Arzând cu inima mai mult pentru Hristos şi iubind desăvârşit linşitea şi rugăciunea, fericitul stareţ Ioan s-a retras, în luna noiembrie 1952, din ascultarea de egumen şi, împreună cu ucenicul său Ioanichie, intră în obştea mănăstirii Sfântul Gheorghe Hozevitul din pustiul Hozeva, pe valea pârâului Cherit (Horat).
Din vara anului 1953, fericitul Ioan se retrage cu ucenicul la o peşteră din apropiere, numită Chilia Sfintei Ana, unde, după tradiţie, ea se ruga lui Dumnezeu să-i dăruiască un prunc. Alături de el, într-o altă peşteră, se nevoia un monah cipriot, anume Pavel. Aici s-a nevoit Sfântul Ioan Sihastrul cu ucenicul său, timp de 7 ani, în rugăciuni neîncetate, în privegheri de toată noaptea, în postiri îndelungate, în lacrimi neştiute, în cugetări şi în doriri duhovniceşti, răbdând tot felul de ispite, suferinţe, lipsuri, lupte cu diavolii şi cu înstrăinare totală, aprinzându-se de multă râvnă pentru Hristos şi slăvind pe Dumnezeu Cel în Treime lăudat. La peşteră, unde cu greu se ajungea, pe o scară înaltă, nu primea pe nimeni, comunicând cu cei ce veneau mai ales prin rugăciune, prin unele scrieri sfinte şi prin ucenicul său.
În sărbători mari şi în posturi Sfântul Ioan săvârşea Sfânta Liturghie în paraclisul peşterii Sfânta Ana şi se împărtăşeau amândoi cu Trupul şi Sângele lui Hristos, mulţumind lui Dumnezeu pentru toate. În timpul zilei şi în clipe de răgaz, ieşea în gura peşterii, la lumină, unde scria versuri religioase şi traducea pagini patristice din limba greacă. Mânca o dată în zi, pesmeţi, măsline, smochine şi bea puţină apă, iar noaptea dormea câteva ore, pe o scândură, având o piatră drept perină.
Sfântul Părinte Ioan
Sfântul Părinte Ioan
În vara anului 1960, era bolnav şi suferea toate cu multă răbdare. Simţindu-şi sfârşitul aproape, miercuri 4 august, s-a împărtăşit cu Sfintele Taine, iar joi dimineaţa la orele 5 şi-a dat sufletul în mâinile lui Hristos, la vârsta de numai 47 de ani. După trei zile, a fost înmormântat în aceeaşi peşteră de egumenul mănăstirii Sfântul Gheorghe, arhimandritul Amfilohie. Ştiuse mai dinainte data sfârşitului său, pe care şi-a însemnat-o pe peretele peşterii. A fost înmormântat în peştera în care s-a nevoit şi care s-a umplut, în timpul slujbei, de nenumărate păsărele, hrănite până atunci zilnic de cuviosul Ioan.

După 20 de ani, la 8 august 1980, trupul său a fost aflat întreg, nestricat de vreme, răspândind bună mireasmă, semn că l-a preamărit Dumnezeu şi l-a numărat în ceata sfinţilor, pentru nevoinţa şi sfinţenia vieţii sale de pe pământ. O mare bucurie duhovnicească i-a cuprins pe toţi. La 15 august 1980, acelaşi egumen i-a pregătit raclă sculptată în lemn de chiparos, l-a aşezat în ea, cu mare cinste, şi l-a dus în procesiune, împreună cu câţiva arhierei de la Patriarhia Ortodoxă din Ierusalim şi cu mii de pelerini care au venit la praznicul Adormirii Maicii Domnului, hramul acestei mănăstiri, depunând Sfintele Moaşte în biserica cu hramul Sfântul Ştefan din incintă, unde se află şi moaştele Sfântului Gheorghe Hozevitul.
De atunci, vin zilnic pelerini ortodocşi, şi chiar catolici, ca să se închine la moaştele Cuviosului, cerându-i ajutorul, pe care, toţi cei ce se roagă cu credinţă, îl primesc. Această strămutare a moaştelor Sfântului Ioan s-a făcut cu binecuvântarea patriarhului Benedict al Ierusalimului. El este cinstit de toţi ortodocşii, dar, mai ales, de cei din România, Grecia, Cipru şi Ţara Sfântă.
Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, luând în considerare sfinţenia vieţii Cuviosului Ioan Iacob, şi văzând cinstitele sale moaşte, l-a trecut în rândul sfinţilor, la data de 20-21 iunie, 1992, sub numele de "Sfântul Cuvios Ioan de la Neamţ - Hozevitul", fixându-i-se prăznuire pe ziua de 5 august, data mutării lui la cele veşnice.
Cu ale lui sfinte rugăciuni, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi. Amin.

miercuri, 15 septembrie 2010

Parintele Macarie de la Pasarea ( 1924 - 2007 )


 
Macarie Ioniță (n. 17 mai 1924, Glodeanu Siliștea, Buzău — d. 3 august 2007) a fost un arhimandrit și mare duhovnic român.
Parintele Macarie Ionita este unul dintre marii duhovnici care au vietuit in Manastirea Pasarea, locas de rugaciune aflat in judetul Ilfov, la mica distanta de Bucuresti, inspre est.
Parintele arhimandrit Macarie s-a nascut la data de 17 mai 1924, in localitatea Glodeanu Silistea, judetul Buzau, si a trecut la cele vesnice in data de 3 august 2007, in chilia acestuia din Manastirea Pasarea.
Parintele Macarie de la Pasarea s-a nascut intr-o familie de crestini simpli, ca cel de-al doilea din cei sapte copii ai familiei. Parintii sai, Ion si Ivana, au cultivat credinta ortodoxa si evlavia in inimile copiilor lor inca de mici. Astfel, doua dintre fetele lor ajung monahii, Maica Anastasia, adormita in anul 1990, la doar 53 de ani, si Maica Mihaela.
In luna noiembrie 1949, tanarul Macarie termina stagiul militar, obligatoriu la acea vreme, si intra in Manastirea Balaciu, judetul Ialomita. El se inscrie apoi la Seminarul Teologic de la Curtea de Arges, iar in anul 1952 este hirotonit preot.
Vreme de opt ani, pana in anul 1960, Macarie este staret al Manastirii Balaciu. Odata cu decretul 410 din anul 1959, parintele Macarie este nevoit sa se mute la Manastirea Caldarusani, dimpreuna cu tot soborul de la Balaciu. La aceasta manastire, intre anii 1960 si 1968, el indeplineste ascultarea de ghid si casier. Din anul 1948 si pana in anul 1972, este trimis la Manastirea Snagov, unde este pus staret.
Din anul 1972 si pana la trecerea lui la cele vesnice, in data de 3 august 2007, Parintele Macarie vietuieste la Manastirea Pasarea, unde indeplineste misiunea de duhovnic al maicilor. Inainte de trecerea la Domnul, parintele a fost mult ajutat de maicile Tomaida Chialda, Serafima si Xenia.

Parintele Marcu de la Sihastria (12.09.1919 - 28.02.1999)



Un binecuvîntat monah care a venit pe lume la 12 septembrie 1910, în satul Hătcărău din judeţul Prahova, ca unul din cei treisprezece copii ai familiei Dumitru. Părinţii săi se numeau Stere şi Ana. Din botez a primit numele de Constantin, iar mai apoi, intrînd în viaţa monahală, după ce a stat în puşcăriile a trei regimuri politice mai mult de 20 de ani, a fost călugărit pe la 62 de ani ai vieţii sale sub numele de Monahul Marcu. Întreaga sa viaţă a fost un şir neîncetat de suferinţe şi de nevoinţe, iar lucrurile scrise aici nu sînt decît prea puţine din cele ce şi-a dorit să pună pe hîrtie, chemîndu-mă pentru acest lucru cu puţin înainte de binecuvîntatul său sfîrşit. Şi nu ar fi dorit să facă lucrul acesta dacă nu ar fi ştiut folosul citirii Vieţilor Sfinţilor.
Iar pentru că mulţi l-au rugat să lase o mărturie scrisă a vieţii sale de nevoinţe, şi între ei m-am aflat şi eu, nevrednicul, s-a rugat ca Dumnezeu să-i descopere ceea ce are de făcut, şi răspunsul rugăciunilor sale se găseşte în această carte. Cu multă teamă scriu aceste rînduri, de vreme ce anii au trecut şi multe din cele pe care le trăisem, le văzusem ori le auzisem au pierit în negura uitării. Mai mult, cu teamă scriu, pentru că mult prea departe este viaţa adevărată a părintelui (despre viaţa lăuntrică îi este cu neputinţă gîndului a cugeta) de ceea ce voi reuşi să scriu. Dar am nădejde în rugăciunile sale, şi de aceea cu credinţă spun: Binecuvintează, părinte!
***
Despre tatăl său Părintele Marcu nu a apucat să-mi povestească nimic, pentru că nici eu nu l-am întrebat. Mi-a zis doar că a plecat pe front, în primul război mondial, şi a murit pe unul din cîmpurile de luptă ale acelor ani foarte grei, lăsînd-o acasă pe Ana, văduvă la 38 de ani, cu 13 copii.
***
După cinci ani de şcoală, împlinindu‑se termenul de încheiere a ciclului primar, învăţătoarea l‑a întrebat ce îşi propune să facă mai departe. Iar el i‑a răspuns că vrea să fie croitor sau cizmar sau tîmplar. Nici nu se putea gîndi la a continua şcoala, sau a sta acasă, deoarece şi el era unul din cei 13 copii ai mamei sale, care se lupta pentru a le face fiecăruia un rost. Drept care a făcut şcoala de croitorie în satul Broaştele, între Cîmpina şi Telega.
După cei trei ani de şcoală de croitorie, a plecat la Ploieşti să se înscrie la şcoala de comerţ.
În anul 1936 Corneliu Codreanu şi-a tipărit cartea sa, „Pentru legionari”. Citirea cărţii l-a determinat pe tînărul Constantin Dumitru să intre şi el în Mişcare. Nu după multă vreme şi-a făcut un cuib în care s-au strîns mai mulţi tineri şi cunoscuţi de ai săi, iar el s-a ocupat de educarea lor după cele scrise în „Cărticica şefului de cuib”, un mic manual al vieţii legionare scris după principii exclusiv creştine. Acesta a fost începutul unui drum plin de sacrificii şi suferinţe.
Iată ce ne-a povestit părintele: „Alt caz în care eram la un pas de moarte şi am scăpat: mi-a venit ordin de mobilizare (în noiembrie 1939). M-am prezentat la Regimentul 1 transmisiuni – Bucureşti, am intrat într-un batalion de transmisiuni şi am fost trimis cu batalionul la Focşani, de unde am şi fost arestat, după două săptămîni. Am fost adus la Bucureşti, la anchetă. Aici, printre multele mijloace de tortură s-a folosit următorul: mă întindeau pe o masă mai lungă şi mai lată, unul mă ţinea de cap, doi de mîini, doi băteau cu două cauciucuri foarte grele pe tot corpul, şi doi cu două răngi de fier peste tălpile încălţate. Dar nici nu am răsuflat, nici nu m-am văitat în vreun chip, încît cei ce mă băteau au crezut că am murit. Şi ca să-mi revin, mă luau de păr şi mă băgau într-un lighean cu apă şi mă dădeau cu capul de pereţi. Tot ca să-mi revin… Sistemul ăsta l-au folosit două-trei zile. Văzînd că rezist, mă chinuiau într-un demisol al Siguranţei: au scos paturile de scîndură care erau acolo şi a rămas un fel de gunoi de sub priciuri. M-au legat de mîini şi de picioare cu lanţuri, cu mîinile la spate şi mi-au băgat o putină cu murdării pentru necesităţi. Dar cum puteam s-o folosesc cînd eram legat de mîini şi de picioare? Şi aşa m-au ţinut cîteva zile legat.”


În altă zi mi-a povestit că întemniţatul era dezbrăcat de tot, fiind lăsat doar cu bocancii în picioare şi aşezat pe o masă unde era legat cu mîinile desfăcute. Cei care băteau cu bastoanele lungi de cauciuc din lateral îi zdrobeau spinarea, fundul şi muşchii picioarelor. Un alt legionar, înaintea lui, inginerul Ursu din Vrancea, a primit 100 de răngi de fier la tălpi. Însă Constantin, pentru că nu vorbea, a fost bătut fără număr. „Am numărat pînă la 200, după care am pierdut numărătoarea. Însă n-am scos nici un geamăt. Dar, spre diferenţă de Părintele Dimitrie Bejan, care era preot şi pe care îl acoperea Darul, nesimţind nici o durere de la lovituri, eu le-am simţit pe toate pînă în vîrful creierului. N-am scos însă nici un cuvînt, avînd, şi atunci, şi după aceea, marea grijă să nu pîrăsc pe cineva. De aceasta mi-a fost cel mai frică: să nu scap un cuvînt despre cineva. Atît de mult m-au bătut, că, deşi fiecare dintre ei băuse cîte o sticlă de votcă înainte de a mă tortura, au obosit, căzînd neputincioşi. Darul lui Dumnezeu m-a ţinut. De atunci am primit porecla de «Fachirul».”
Un alt mărturisitor al acelor ani mi-a spus mai apoi că nu de la aceste chinuri i s-a tras porecla de „Fachir”, ci de la altul, mai groaznic: văzînd că nu spune nimic, s-au gîndit că trebuie să fie o cale prin care să-i provoace nişte dureri care să-l facă să vorbească. Atunci au luat un cuţit cu vîrful foarte ascuţit şi, ţinîndu-l de lamă, au început să-l străpungă peste tot, şi pe abdomen, şi pe torace, şi pe mîini, şi pe picioare cu vîrful acelui cuţit, doar, doar l-ar putea face să scoată vreun sunet. Şi pentru că nu au reuşit, de aici l-au asemănat fachirilor indieni.
„A trecut cîtva timp la Ploieşti şi mi s-a dat voie să îmi schimb hainele. Am primit un palton nou, m-au pus să mă bărbieresc. Atît de mult mi-am revenit în cîteva zile (aproape o săptămînă) scăpînd de torturi, încît m-au dus din nou la Bucureşti. Veneau care mai de care: «Hai să-l vedem pe Fachiru’! Ia uite-l cum arată! Ca un nou născut!» Aceasta era puterea şi lucrarea rugăciunii, precum se poate vedea în Vieţile Sfinţilor Mucenici, care de multe ori în urma chinurilor şi mutilărilor erau tămăduiţi de Hristos, ca prin minunea aceasta păgînii care îi vedeau să se întoarcă la Adevăr şi pocăindu-se să primească Botezul.
Nimic altceva nu l-a ţinut acolo decît rugăciunea neîncetată. Iar rugăciunea i-a fost ascultată de Hristos Mîntuitorul, Care i-a şi răspuns nevoitorului Său astfel: „Acolo fiind, am avut un vis – vedenie. Mă găseam cu mîinile într-un gard de sîrmă ghimpată aşa de deasă şi de ascuţită încît nu mă mai puteam ţine de ea. Era momentul cînd eram gata să cad dincolo, în întunericul pipăibil. Şi îmi dădeam seama tot atunci că întunericul era aşa de mare, încît nu are sfîrşit, nici înălţime, nici lăţime, nici margini. Şi m-a apucat o groază aşa de mare, că nu mai ştiam ce să fac. Şi nemaiputîndu-mă ţine de gardul ghimpat şi crescînd groaza care mă cuprindea, atunci m-a prins Cineva de mînă şi m-a scos afară, către miază-zi. Avea o mînă acoperită de o haină neagră, ca de călugăr. Iar mai departe am văzut că era mîna unui călugăr adevărat, iar Acel Călugăr era Însuşi Iisus Hristos. Cînd m-a scos, m-a trecut printre sîrmele gardului şi am observat că pe jos era iarbă verde, fir de fir, numai iarbă curată, pe un spaţiu ca de un cămin de case, adică vreo 40 de metri către miază-zi şi cam tot atîţia către răsărit. Iar pe mijloc era o cărare cam de 60 de cm – 1 m lăţime, asfaltată. Şi cînd am ajuns cam pe la mijlocul acelui teren, poteca o lua către răsărit, tot asfaltată şi tot prin iarbă. Iar dincolo de căminul cu iarbă era numai grîu curat, fir de fir, verde, mare cam «cît să intre cioara în el», de jur împrejur, cît vedeai cu ochii. Şi m-a purtat către răsărit tot atît cît de la gard spre mijloc. Acolo la răsărit era o căsuţă mică, cam cît o bisericuţă precum cea de la Sihla. Mîntuitorul m-a băgat acolo în bisericuţă (căci aceasta şi era) ţinîndu-mă permanent de mînă. Am intrat acolo şi era acolo o soră de mănăstire sau o maică, ce aranja nişte felinare şi nişte candele. Am intrat în bisericuţă în dreapta, cum stăteam altădată în biserica Sihăstriei. Acolo era o lumină foarte plăcută şi mă uitam unde sînt ferestrele pe care intră acea lumină. Dar privind cu atenţie, n-am văzut nici o fereastră, ci numai pereţi. Şi am ieşit afară să văd pe unde pătrundea lumina. Şi tot uitîndu-mă să văd unde e soarele, n-am văzut nici un soare, ci o lumină foarte plăcută în atmosferă, dar nu de la soare, ci o lumină taborică. Şi aşa m-am trezit.”
***
A doua arestare, a suferit-o la Chişinău, tot pentru apartenenţă la Mişcarea Legionară şi puţin a lipsit să nu fie executat după cedarea Basarabiei. Directorul închisorii i-a scos şi i-a trecut pe toţi deţinuţii graniţa, la îndemnul doamnei Russo.
După lovitura de stat dată de Ion Antonescu în ianuarie 41, când legionarii, au fost înlăturaţi de la guvernare şi arestaţi în masă, Constantin Dumitru (monahul Marcu de mai târziu) a fost închis din nou.
***
„Fiind eu la Prefectura Ploieşti, eram între cei care luptau împotriva prefectului lui Antonescu. Am fost rănit în luptele ce s-au dat acolo de mai multe gloanţe: două în spate şi unul în cap, care a ajuns la creierul mic, şi altul în mîna stîngă. Acolo mai erau un tînăr, Badea Popescu (fratele lui Nicu), care a şi murit împuşcat atunci, şi Victor Silaghi, care trebuiau să ia prefectura în primire. A primit şi el două gloanţe în spate, din care unul aproape de inimă. Victor Silaghi a murit în braţele mele. Am fost adus la spital să fiu operat. La spital s-a constatat că situaţia era aşa de gravă cu glonţul care m-a lovit în cap (urcase din spate prin gît şi a ajuns la limită, aproape de creierul mic) încît medicii, consultîndu-se, au hotărît să nu intervină pentru a nu atinge creierul şi a nu muri pe loc. Cu timpul, glonţul a fost înconjurat de o pieliţă şi nu s-a mai deplasat, nu a mai atins creierul şi aşa am scăpat mai tîrziu. La Aiud, în ultimii ani de puşcărie, în vremea reeducării, trecînd prin înfometările acelea mari, s-a consumat tot muşchiul din jurul glonţului, iar el s-a lăsat singur în jos, şi atunci l-a scos doctorul închisorii.
Am fugit din spital aşa cum eram, imediat după operaţie, şi m-am ascuns la consulatul german din Ploieşti. După aceea am plecat la Bucureşti, împreună cu altcineva, îmbrăcaţi militar. Am stat ascunşi în Bucureşti în 1941, 1942 şi o bună parte din 1943.”
Părintele a trecut sub tăcere faptul că la început a organizat o mică rezistenţă armată în Bucegi, iar în 1943 a fost arestat pentru că Siguranţa aflase de el şi de faptul că el este omul de legătură între vîrfurile Mişcării rămase în libertate şi multe organizaţii clandestine din teritoriu.
A urmat un proces şi o condamnare la 10 ani de închisoare. A fost dus la Aiud, împreună cu ceilalţi legionari condamnaţi. De la început, deţinuţii s-au împărţit în trei grupuri. Un prim grup a fost al celor care căutau cu orice preţ o soluţie politică şi căutau să fie la curent cu tot ceea ce se întîmplă în ţară. Un al doilea grup, mai mic ca dimensiune, a fost al celor care se blazaseră şi erau dispuşi la compromisuri pentru a ieşi din închisoare. Iar al treilea, cel mai mic, a fost grupul „misticilor“, al celor care, asumîndu-şi prezenţa în acel loc, au înţeles că pentru păcatele lor şi ale poporului pe care îl iubeau se află acolo şi că au datoria de a se căi, a se ruga şi a lucra faptele Evangheliei cît vor putea de mult. În acest din urmă grup, din care făceau parte mai multe nume ce au ajuns adevărate simboluri pentru martiriul închisorilor sub regimul comunism, cum ar fi Valeriu Gafencu, numit de mulţi „sfîntul închisorilor“, Anghel Papacioc, călugărit după eliberare (în 1948) sub numele de Arsenie şi ajuns unul din cei mai mari duhovnici ai ţării, Virgil Maxim, Marin Naidim, preotul Vasile Serghie din Bîrlad, duhovnicul lor, şi alţi iubitori de Hristos, s-a numărat şi Constantin Dumitru, supra-numit „Fachirul“.
***
„După ce am fost arestat a doua oară (şi trecusem pe la Galda şi Ciugurdel), eram prin 1950-51 la Aiud. Aici primeam zilnic murături stricate şi mălai stricat, care rămîneau de la armată. Cînd s-au terminat şi acestea, ne dădeau zeamă de fasole şi slăbisem cu toţii tare de tot. Eu însă mai mult.
De la un moment dat nu am mai putut să mă ridic din pat. Aflasem de la nişte medici cum se moare de foame: întîi se consumă grăsimile, apoi muşchii – rămîi piele şi os –, apoi se consumă celulele nobile, celulele nervoase din creier şi din inimă. Aceasta se petrecea cu mine: începeam să nu mai văd, nu mai puteam vorbi şi gîndi. Într-o zi au venit băieţii mai tineri de la munci şi m-au întrebat cum mă mai simt. N-am putut să le răspund nimic. Doar plîngeam. Mai tîrziu le-am spus că mă pregătesc să mor. A venit, a doua sau a treia zi, praznicul Adormirii Maicii Domnului. Maica Domnului a făcut o mare minune: venise, nu se ştie cum şi de unde, un vagon de fasole. Acesta s-a terminat în cîteva zile, la cîţi inşi eram acolo. Dar în acele zile am mîncat fasole, şi încă consistentă. Aşa mi-am revenit. Pe urmă a fost o anchetă privind vagonul. Nimeni nu a ştiut de unde a apărut, şi nici nu s-a aflat cine l-a trimis. Ceea ce m-a întărit atunci, în încercarea aceea grea, a fost un cuvînt al lui Nicu Mazăre, cu care eram în celulă: Înnoi-se-vor ca ale vulturului tinereţile tale.”
***
Constantin a fost împreună cu „misticii”, plăcutul lui Hristos s-a dăruit pe sine rugăciunii neîncetate şi celorlalte fapte bune atît de iubite de monahi. După mărturia Părintelui Iustin, grupul „misticilor” de la Aiud a dat soluţia de supravieţuire în acele grele condiţii şi a schimbat închisorile în mănăstiri, pentru multele rugăciuni pe care toţi deţinuţii le spuneau zi şi noapte, pentru Psalmii şi capitolele din Noul Testament care fuseseră învăţate pe din afară şi pentru îndeletnicirile duhovniceşti pe care le deprinseseră acolo. Şi cît de grea le era viaţa şi Cine era Cel ce îi întărea, se înţelege şi din vizita pe care unul din tartorii bolşevici ai acelor ani a făcut-o într-una din închisorile politice, unde a strigat, plin de uimire, văzîndu-i pe deţinuţii uscaţi de foame: „De ce nu mai muriţi odată, bandiţilor! Ăia de afară sînt graşi şi frumoşi şi mor pe capete, iar voi trăiţi, criminalilor!”
În 1951 ar fi trebuit să fie eliberat, pentru că în iunie 1946 i se redusese pedeapsa cu doi ani şi şase lui, iar ianuarie 1951 îi expirase termenul de condamnare. Dar prin lucrarea celui rău, în loc să fie eliberat, a fost trimis în domiciliu obligatoriu la barajul de la Bicaz. „După 1943, cînd am primit 10 ani, am stat în închisoare doar şase ani şi jumătate, iar restul i-am făcut în domiciliu obligatoriu, la Bicaz, din ‘51 pînă în ’54.
Atunci m-au trimis din nou la Ploieşti, în anchetă, pentru problema cu cel de la „Cablul Românesc“, cu care mi se potriveau majoritatea datelor. Acela fusese contabil. Nu mai ţin minte cît m-au anchetat. După aceea m-au trimis la Gherla, unde am făcut reclamaţie pentru confuzia creată. De acolo, după cîteva zile, m-au dus la Bucureşti. Atunci am stat cu prea-sfinţitul Antonie [Plămădeală] pe un prici, şi ne-au eliberat pe amîndoi. Eu am intrat la Cernica. Aici am stat doi ani, după care am venit la Slatina, unde am stat un an şi ceva, iar în ’58 ne-au arestat din nou.”
La Bicaz, începînd cu 1951, fiind vorba de multă muncă fizică, plăcutul lui Dumnezeu s-a dat pe sine la mari osteneli.
La ridicarea barajului de la Bicaz au trebuit dislocate mai multe stînci. Părintele Marcu a lucrat la cote aflate sub nivelul exploziilor, şi uneori era trimis intenţionat să strîngă pietre în vagoneţi chiar cînd urma o explozie, ca să fie lichidat într-un aparent accident de muncă. Dar tocmai atunci, în acele ocazii, şi-a cîştigat numele de „Costică, omul lui Dumnezeu”, pentru că deşi s-a întîmplat de mai multe ori să fie la un pas de moarte sub pietrele care cădeau, niciodată nu a fost atins de vreuna din ele.
În primăvara anului 1956 a fost pus în libertate şi atunci a ales calea cea strîmtă şi necăjicioasă a călugăriei. Cei aproape 13 ani care trecuseră Îl aduseseră pe Mîntuitorul Hristos în sufletul său şi Constantin cunoştea acum Calea.
Constantin a intrat în Mănăstirea Cernica îndată după eliberare, şi primit fiind de egumen, a fost rînduit la felurite ascultări. Avea 46 de ani. „Cînd m-am eliberat, în 1956, prin Părintele Benedict Ghiuş mi s-a dat un bileţel către stareţul de la Cernica. Stareţul mi-a spus: «Mergeţi la grajd». La Mănăstirea Cernica am fost la ascultare pe la vite, la porci, la oi, la seră, şi în primăvară m-au dat la vie şi la grădină.
La Slatina am venit la 15 august 1957, de Adormirea Maicii Domnului, pentru Părintele Arsenie [Papacioc], pe care l-am avut duhovnic. Trebuiau să mă călugărească în anul cînd m-au arestat. Dar m-am călugărit prin 72-73, la Sihăstria. Ieşisem definitiv în 1964.”
Fratele Constantin era totodată foarte iubit şi temut de toţi, pentru că avea multă dragoste, dar ţinea mult la ascultare şi la tăcere, iar la muncile cîmpului şi la celelalte care erau de obşte îi necăjea pe ceilalţi pentru plăcerea lui de a lucra, lăsîndu-i fără să vrea pe toţi ceilalţi în urmă.
***
Era chelar la mănăstirea Slatina: „Într-o seară, tîrziu, după ce îmi terminasem ascultarea la chelărie, m-am dus ca să mă culc la chilia mea, care era deasupra chelăriei. Şi cum eram într-o stare între trezvie şi somn, am auzit nişte paşi urcînd pe scara care dădea către chilia mea. Şi deodată uşa a zburat de perete şi au intrat în chilie mai mulţi miliţieni cu un locotenent-colonel. Şi mi-au zis: «Nu mişca! Eşti arestat.» M-au pus într-o dubă a lor, împreună cu Părintele Arsenie şi cu alţii. Nu ştiu cine a mai fost, că eram legaţi la ochi. Ne-au dus la Rădăuţi, iar în zori de zi am fost puşi din nou în dubă şi am plecat către Ploieşti. Ştiu că era primăvară, căci la o oprire a maşinii, cînd ne-au dat jos, oamenii prăşeau porumbul prima dată [era iunie 1958; la munte porumbul se face mai tîrziu]. Pe mine m-au oprit la Ploieşti, iar Părintele Arsenie a fost trimis la Bucureşti, în procesul «Rugului Aprins». Pe mine m-au băgat în procesul prahovenilor (legat de Miti Dumitrescu şi ceilalţi). M-au anchetat la Ploieşti 18 luni.”
***
„De un lucru, totuşi, am fost biruit: nu puteam suporta, în nici un chip, să văd pe alţii torturaţi. Am leşinat de trei ori: întîi cînd m-au chemat să le zic unele lucruri pe care refuzam să le spun, şi atunci au torturat în faţa mea pe un biet om. A doua oară cînd au adus, de la o anchetă, pe acest creştin întemniţat în aceeaşi celulă cu mine, care era zdrobit, din cap pînă în picioare fiind vînăt de la multele bîte primite. Gardienii l-au adus cu o cîrpă şi o sticlă de rachiu, iar deţinuţii trebuiau să-l frece, ca să-şi revină în fire. Şi a mai fost şi întîmplarea cu doctorul Uţă, cînd m-a rugat să ţin o mînă cangrenată să o opereze.
***
La sfîrşitul lunii iulie 1964, printre ultimii care a părăsit Aiudul a fost şi fratele Constantin Dumitru. Cei care, în vreun fel sau în altul, primiseră reeducarea colonelului Crăciun au plecat mai devreme. Iar cei care nu au acceptat în nici un fel lepădarea de Hristos, de familie, de neam, de Mişcarea Legionară au fost ţinuţi pînă cînd închisorile politice au trebuit să fie lichidate.
De aici Fratele Constantin a plecat la Sihăstria. „Venind la Sihăstria am simţit nişte stări duhovniceşti deosebite. Am fost la Părintele Ambrozie Dogaru şi apoi la Părintele Paisie Olaru pentru binecuvîntare. La Părintele Paisie am găsit un bileţel în uşă: «Sînt bolnav, nu primesc pe nimeni». Am venit înapoi la Părintele Ambrozie şi s-a dus el şi a vorbit cu Părintele Paisie şi am plecat cu binecuvîntarea sa. Am simţit că m-a însoţit această binecuvîntare cel puţin o lună şi jumătate.”
Nu fără frică scriu că tot ceea ce dobîndise în închisoare căpăta acum noi puteri. Sihăstria după cum mi-a zis, şi după cum am simţit şi eu din prima zi cînd am trecut pragul acestei mănăstiri, era un loc cu totul aparte. Cuiva i-a fost dat să înţeleagă că dacă sînt locuri pe pămînt mai aproape de cer decît alte locuri, Sihăstria este sigur între ele. Şi dacă poporul român este încă Creştin Ortodox, cu siguranţă aceasta se datoreşte şi rugăciunilor pustnicilor din locuri ca Sihăstria. Iar acest lucru îl poate simţi tot cel cu inima curată, între care era şi fratele Constantin.
***
După ce o vreme a fost chelar al mănăstirii, a fost rînduit stupar, ca să poarte de grijă de stupină. Cumva această ascultare a convenit tuturor: egumenului pentru că securiştii care veneau la intervale regulate nu se mai tulburau de întîlnirea cu fratele Constantin şi nu se mai iscau discuţii, iar iubitorului de Hristos pentru că avea, în cele din urmă, liniştea mult dorită.
***
Părintele Cleopa Ilie a primit blagoslovenie ca iarna şi în zilele cu vreme urîtă să se retragă şi să stea într-una din chiliile căsuţei de la Stupină. În ea îşi adusese o masă masivă de lemn şi cărţile duhovniceşti cele mai folositoare. Uşă în uşă locuia Părintele Marcu. Şi pentru că mult s-a bucurat bătrînul duhovnic de un aşa sfetnic şi ajutor fără de preţ, s-au apucat împreună de lucru la cărţi. Aşa au putut fi dactilografiate şi apoi înmulţite cărţile Părintelui Cleopa: Predici pentru monahi, Predici la Duminici, Predici la Praznicele Împărăteşti şi la Sfinţi, Călăuză în credinţa ortodoxă, Despre vise şi vedenii, Minunile lui Dumnezeu din zidiri, şi altele.
De această lucrare s-a folosit şi Părintele Marcu, de vreme ce a dorit să aşeze la un loc cîteva din lucrurile de mare folos ce i-au fost descoperite sau pe care le-a aflat. Astfel au fost Învăţăturile de spre Fericiri, despre Psalmul 50 şi Psalmul 142, Istorioarele duhovniceşti, şi cîteva compilaţii din Sfinţii Părinţi: Cuvînt pentru pocăinţă (Dulce sfătuire) şi Mărturisire generală, un mic tratat despre viaţa duhovnicească, adunat din Filocalie şi altele.
De prezenţa sa în obştea Sihăstriei s-au folosit toţi cei care l-au cunoscut, impunînd prin tăcere, smerenie şi dreptate.
În Sihăstria şi-a continuat viaţa de nevoinţe, fiind prezent la toate slujbele de noapte şi la Sfînta Liturghie, ce se făcea dimineaţa, zi de zi, pînă prin 1994-95, cînd nu a mai putut face zilnic efortul de a veni la slujbe. De atunci şi-a luat ca nevoinţă să împlinească pravila Bisericii la chilie, pe lîngă Psaltirea ce o citea toată într-o zi. Spre deosebire de Părintele Cleopa, care petrecea zece ore pe zi la pravila de chilie, Părintele Marcu, petrecînd viaţă de linişte, stătea 13 ore pe zi la pravilă. Iar restul zilei şi al nopţii îşi petrecea vremea cu rugăciunea minţii şi cu ostenelile stupăritului (vara, mai ales).
Din două în două ceasuri pomenea vreo cîteva sute de pomelnice de la Psaltire, cam un sfert din totalul acestor pomelnice din Sihăstria. Acestea conţineau numele creştinilor (şi nu numai, căci de multe ori erau feluriţi eretici, romano-catolici, protestanţi, sectanţi, atei şi chiar păgîni) care nu se puteau pomeni la Sfînta Liturghie. Biserica, prin glasul Părinţilor, ne învaţă că cei ce trăiesc în păcate de moarte (curvii, avorturi, ucideri, înjurături de cele sfinte, necredinţă – ateism, învăţături şi practici neortodoxe ori umaniste precum radiestezie, bioenergie, yoga, şi altele de felul acesta care prin lucrarea lor aruncă în apostazie sau îndepărtează pe loc Darul Duhului Sfînt) nu se pot pomeni la Sfînta Liturghie de către preoţi, ci singură rugăciunea particulară a fiecăruia dintre noi, dragostea şi jertfa noastră pentru ei pot să-i întoarcă la Adevăr, de vreme ce mîntuirea, sau părtăşia permanentă cu Hristos prin Dumnezeiescul Dar, se dă doar celor ce au primit Botezul ortodox şi trăiesc bineplăcând lui Dumnezeu. Părintele Marcu lua acele cîteva sute de pomelnice ale sale din două în două ceasuri şi le pomenea. Iar faptul acesta ne lămureşte şi despre programul său de somn, anume că niciodată nu aţipea mai mult de un ceas.
Şi nu trebuie să ne fie de mirare faptul că nu dormea, de vreme ce toţi Sfinţii Părinţi învaţă că cel ce nu vrea să piardă rugăciunea inimii trebuie să nu doarmă mai mult de unul-două ceasuri pe zi.
Deşi pe cine ai fi întrebat în Sihăstria despre Părintele Marcu, nu multă lume ţi-ar fi putut spune ceva precis, de vreme ce prezenţa sa impunea întotdeauna o stare cu totul deosebită, ceea ce îi făcea pe mulţi dintre călugări şi fraţi să nu ştie ce să spună despre bătrînelul de lîngă ei. Dar răspunsul cel mai bun şi mai sincer despre aceasta este că lîngă cuvioşia sa duhurile rele nu mai aveau putere. Sfinţea locul unde trăia sau unde apărea, prin simpla sa prezenţă. Iar starea aceasta nemaipomenită nu mi s-a întîmplat prea des să o întâlnesc. Îl rog pe cititor să mă creadă că trebuia să fac eforturi ca să cuget ceva rău în prezenţa sa.
Se mai întîmpla uneori iernile, ca din pricina zăpezilor, să nu poată să vină la slujbe decît cu greutate, ţinut fiind în loc de reumatismul căpătat în închisoare. Îmi amintesc că avea mereu în chilie, dacă nu o sobă dogorindă, măcar un reşou sau un calorifer electric fierbinte. Aşa a fost în ianuarie 1990, cînd a rămas mai multe zile la chilie, şi pentru că avea acel dar de a cunoaşte de mai înainte cele ce vor să fie, după ce nu a mai venit vreo zece zile la biserică, a întrebat ceva despre conducerea comunistă a ţării. Şi atunci unul din părinţii veniţi să-l vadă, a exclamat: „Fericit eşti, Părinte Marcu, că nu auzi şi nu vezi nimic din cele ce se petrec! Iată, au trecut zece zile de cînd a căzut Ceauşescu şi Partidul Comunist!”
Mi-a zis, întrebîndu-l despre vederea lui Dumnezeu, că i s-a arătat Mîntuitorul Hristos de trei ori în viaţă. Şi nu mă miră acest lucru, de vreme ce între ostenelile sale duhovniceşti de zi cu zi, curăţia minţii era una din cele mai mari. Spre sfîrşitul destăinuirilor sale mi-a vorbit şi despre acest vis-vedenie de prin octombrie-noiembrie 1998:
„Nu îmi mai aduc aminte în ce pericol mă aflam, dar ştiu că eram urmărit de cîteva zeci de vrăjmaşi, vreo 50-60, şi eram în biserică, în partea dreaptă, unde de obicei mai şedeam, aproape de icoana Mîntuitorului, sub fereastră. Aceste duhuri rele au venit şi în biserică şi s-au aşezat deasupra strănii cîntăreţilor din stînga, cam în dreptul Proscomidiarului. Mie mi-era frică de ele şi am început să fac închinăciuni. Cum mă aplecam, la fiecare închinăciune, cu «Doamne Iisuse» dispărea încet. Şi tot aşa, zicînd mereu, încă fiindu-mi frică, au dispărut unul cîte unul pînă s-au topit toţi. Chiar după ce au dispărut toţi, încă îmi mai era frică, pentru că lăsaseră, acolo unde şezuseră, pe perete, sus, nişte pete negre. Încă uitîndu-mă acolo, a apărut Mîntuitorul lîngă mine, fără să-mi spună nici un cuvînt; doar cu ochii îl vedeam. Îmi dădea să înţeleg că nu trebuie să-mi fie frică, pentru că El e cu mine. Şi încă fiind Mîntuitorul lîngă mine, în mijlocul bisericii, acolo unde se citeşte Apostolul, a apărut icoana Maicii Domnului cu Pruncul în braţe, o icoană cam de 70 pe 80 de cm, şi alta mai mică lîngă ea. Şi astfel mi-a dispărut frica. Aşa m-am trezit. A doua zi am fost la Părintele Cleopa cu o maşină şi i-am spus visul şi aceea a fost ultima mea spovedanie către sfinţia sa, mai înainte să plece dintre noi.”
Probabil, cu acea ocazie, pe cînd se întorcea la chilie, Părintele Cleopa, petrecîndu-l cîţiva paşi pe Părintele Marcu, a spus celor care erau de faţă, spre a-l smeri, după cum uneori avea obiceiul să glumească bătrînul duhovnic: „Îl vedeţi? Aista-i cel mai mare duhovnic al Săhăstriei!”
Mă duceam la el cît de des apucam. Dar pentru păcatele mele, acest „cît de des” nu era nici pe departe des, de vreme ce nu m-am dăruit nevoinţelor aşa cum mă împingea Darul dumnezeiesc ce îmi călăuzea zilele cele de început ale vieţii mele călugăreşti; de aş fi făcut aceasta, nevoia de povăţuire (neînşelată de vreunul din duhurile lumii acesteia) şi înţelegere a schimbărilor ce se petreceau în sufletul meu nu m-ar fi lăsat să mă depărtez de lîngă picioarele sale. Într-o zi m-am gîndit să încerc ceea ce făcuse Sfîntul Simeon Noul Teolog, adică să mă spovedesc sfinţiei sale, care era simplu monah, de toate gîndurile şi frămîntările de peste zi. Făcînd aceasta, Părintele Marcu şi-a arătat cu adevărat măsura sa cea mare şi minunată şi m-a binecuvîntat cu răspunsuri şi dezlegări ale celor ce-mi stăteau pe suflet, dîndu-mi-le pe loc şi cu putere. Însă eu, ticălosul, nu am ştiut cum să potrivesc lucrurile ca să mă pot folosi de o aşa comoară, ci m-am ruşinat că duhovnicul ce-l aveam ar fi putut afla de astfel de lucrări duhovniceşti fără blagoslovenia sfinţiei sale, care era preot, şi s-ar fi tulburat. Şi din prostie nu am folosit mîna ce mi-a întins-o bătrînul cel cu viaţă sfîntă ca unui ucenic prea iubit. Aşa… nu am fost decît un netrebnic ascultător al unor cuvinte care au apucat să rodească în sufletul meu mult după aceea, şi poate prea puţin.
Dacă mă întreabă cineva cum mi-l aduc aminte pe Părintele Marcu, primul lucru pe care îl pot spune este că niciodată nu l-am găsit pe acest Sfînt, fie că era zi, fie că era noapte, fie că era pe cerdacul chiliei ori printre stupii din faţa casei, fie că era în chilie pomenind pomelnice ori citindu-şi pravila, fără lacrimi în ochi. De fiecare dată cînd veneam, îl vedeam cum i se luminează faţa, mă binecuvintează şi apoi, cu un gest discret, îşi ştergea lacrimile de pe obraz.
În ziua de 2 decembrie 1998 marele duhovnic al Sihăstriei, stîlpul Bisericii, cel ce prin viaţa şi cuvintele sale ţinuse credinţa vie în ţară în ultima jumătate de secol, Părintele Arhimandrit Cleopa Ilie, a plecat la Domnul pe la două ceasuri după miezul nopţii. Pe la şase dimineaţa un părinte înlăcrimat ne-a bătut în uşa chiliei şi ne-a spus acest lucru. Am alergat la chilia părintelui Cleopa, de unde tocmai îl aduceau părinţii pe năsălie la biserică.
Lucrul minunat fusese că împreună cu Ieromonahul Amfilohie de la Diaconeşti fusesem seara la Părintele Marcu, iar cînd urcam spre stupină, trecînd prin faţa chiliei Părintelui Cleopa, Părintele Amfilohie a avut acest gînd de sus să ne oprim pentru o blagoslovenie. „Cine ştie cînd pleacă Bătrînul, şi pe urmă ne pare rău că nu l-am văzut!...” Şi am intrat la cuvioşia sa tocmai cînd ieşea un preot din Piatra Neamţ. Iar după ce ne-a primit şi ne-a binecuvîntat, am plecat la Părintele Marcu. Mi-a rămas în minte privirea puţin înceţoşată a Părintelui Cleopa, faptul că vorbea foarte rar şi nu mai avea vioiciunea de altă dată.
Iar acum, dimineaţa, după ce l-am prohodit pe marele duhovnic, am urcat la Părintele Marcu să-i spun despre duhovnicul său. Dar… cred că ştia deja, pentru că, deşi eram primul care veneam să-i spun că Părintele Cleopa trecuse la Domnul, nu a fost deloc surprins, ci doar şi-a făcut o cruce mare şi cu multă smerenie şi împăcare a spus: „Dumnezeu să-l ierte!”. Şi m-am întrebat atunci dacă ştia ceea ce îi spuneam, şi îmi zic astăzi, cu hotărîre, de data aceasta, că, da!, ştia de plecarea duhovnicului său, pentru că nu am văzut pe chipul său vreo tresărire, nepărînd surprins. Aşa m-am dus şi atunci, şi aşa mă duc şi acum cu gîndul la Părinţii Patericului, care vedeau pe nevoitorii din alte pustii că sînt duşi de Îngeri la ceruri şi îşi însemnau ceasul ieşirii lor.
După ce pe la jumătatea lui februarie 1999 am isprăvit de scris cele ce mi le-a dictat, într-una din seri m-a întrebat: „Ştii, se spune că un monah, dacă se mîntuieşte, se mîntuiesc din cei adormiţi ai săi pînă la al şaptelea neam. Dar eu nu îmi aduc aminte să fi găsit vreo mărturie pentru acest lucru. Ai putea frăţia ta să cauţi?” Şi zicîndu-i că da, am venit după vreo două zile şi i-am spus că în Sfînta Scriptură este singurul cuvînt pe care l-am găsit (chiar dacă nu numai o dată se pomeneşte în Scripturi despre aceasta) şi i-am zis cuvîntul din Legea Veche, de la Ieşire, cap. 20, 4-6: «Să nu-ţi faci chip cioplit şi nici un fel de asemănare a nici unui lucru din cîte sînt în cer, sus, şi din cîte sînt pe pămînt, jos, şi din cîte sînt în apele de sub pămînt! Să nu te închini lor, nici să le slujeşti, că Eu, Domnul Dumnezeul tău, sînt un Dumnezeu zelos, care pedepsesc pe copii pentru vina părinţilor ce Mă urăsc pe Mine, pînă la al treilea şi al patrulea neam, şi Mă milostivesc pînă la al miilea neam către cei ce Mă iubesc şi păzesc poruncile Mele.» Atunci l-am văzut luminîndu-se la chip. Şi întrebîndu-l dacă vrea să mai caut mai departe prin cărţile ce le aveam, mi-a zis că nu, de ajuns îi este acest cuvînt.
Am înţeles mai tîrziu că în vreun fel anume i se vestise de sus ziua plecării sale din această lume şi că voia să ştie ce va putea face pentru toţi cei pe care îi pomenise o viaţă întreagă. După cuvîntul Sfîntului Paisie de la Neamţ şi după al altora dintre Dumnezeieştii Părinţi, ştim că Dumnezeu nu lasă fără cercetare pe robii Săi şi pe toţi cei părtaşi Dumnezeiescului Dar îi înştiinţează din vreme despre ceasul ieşirii din această lume. Iar Biserica, prin Părinţi, îi plînge pe cei ce nu-şi cunosc ceasul ieşirii. Care, din păcate, sînt mult prea mulţi. Astfel, întrebîndu-se Sfîntul Simeon Stîlpnicul din Muntele Minunat dacă mulţi sînt cei pe care îi întîmpină Îngerii la ieşirea din trup, a primit de sus răspuns, zicîndu-i: „Unul la zece mii, Simeoane”.
***
În ziua de 28 februarie 1999 m-am dus dimineaţa la slujbă. Îmi aduc aminte că era începutul Postului Mare şi că toată suflarea mănăstirii era în biserică. Iar în vremea cînd se citea Ceasul al şaselea şi urma să înceapă Sfînta Liturghie, l-am văzut pe Ieromonahul Ciprian, eclesiarhul Mănăstirii Sihăstria, că umblă la chivotul de pe Sfînta Masă şi pune în linguriţă Sfintele Taine. O bănuială m-a cuprins şi l-am aşteptat să iasă din altarul paraclisului, iar cînd l-am întrebat, mi-a zis că, într-adevăr, se ducea la Părintele Marcu să îl împărtăşească, pentru că îşi dădea duhul. Am lăsat slujba şi am alergat cît am putut de repede. Am găsit acolo şi pe alţi părinţi şi fraţi, şi am schimbat cîteva vorbe cu cuvioşia sa. Vorbea încet, rar, abia îl puteai auzi. Iar cînd a intrat şi Părintele Ciprian ca să-l spovedească şi apoi să-l împărtăşească, mi-a spus foarte rar: „Frate Florine, te rog să nu pleci, mai am ceva să-ţi spun.” Am ieşit cu toţii afară, apoi bătrînul s-a spovedit şi s-a împărtăşit şi am putut intra iarăşi în chilia sa. Se întîmplase parcă o minune, căci toată chilia era plină de o pace cerească, în faţa căreia orice gînd amuţea. Am stat o clipă împreună cu Părintele Marcu, care nu mai putea vorbi, şi care s-a sprijinit puţin de pat şi a adormit. Am aşteptat, crezînd că se va trezi, dar pentru că toţi ceilalţi părinţi şi fraţi au plecat la biserică, m-am gîndit să mă duc şi eu, lăsîndu-l acolo doar pe ucenicul său.
Iar după Liturghie, pentru păcatele mele, deşi conştiinţa îmi spunea să urc sus, la chilie, înapoi, m-am dus totuşi la masă. Şi aşa s-a făcut că în timpul mesei a venit ucenicul de chilie al părintelui şi i-a şoptit ceva la ureche egumenului de atunci şi de azi al Sihăstriei, Arhimandritul Victorin. Părintele Ioanichie, care era de faţă şi a auzit, s-a ridicat şi ne-a spus că Părintele Marcu a răposat în Domnul. Am fugit cît am putut de repede, şi am ajuns repede la mica chilie. Abia cît am mai putut să-i sărut mîna, cu multă durere în suflet că nu am făcut aceasta cu un sfert de ceas mai devreme. Mi-a zis ucenicul său de chilie că s-a trezit şi vreo jumătate de ceas nu a mai rostit un cuvînt, apoi pe la unsprezece şi jumătate, aproape de amiază, a închis ochii uşor şi atît a fost. Părinte scump, iartă-mă că ţi-am greşit!
Am luat din sertar caietul negru în care însemnasem cele ce mi le-a zis, şi bine am făcut, căci de la stăreţie au trimis după acte, fraţii au venit să ia fiecare cîte ceva amintire de la bătrînul nevoitor al lui Hristos, şi dacă nu aş fi fost acolo, nici rîndurile acestea nu ar mai fi fost. Am luat mai tîrziu cele două cutii cu hîrtii şi cărţi ce erau lîngă masă şi le-am coborît în mănăstire pentru a le putea sorta.
Toţi ne-am întrebat cum şi ce s-ar fi putut face pentru a-l pune pe Părintele Marcu în sicriu, de vreme ce era atît de cocoşat că niciodată nu se mai îndreptase de spate în ultimii 30 de ani. Dar luîndu-l pe braţe şi întinzîndu-l pe jos pentru a-l îmbrăca cu hainele de înmormîntare (cămaşa albă de călugărie, dulamă, rasă şi mantie), o, minune!, am văzut cum în faţa noastră se lasă pe spate şi se îndreptează încet, încet. Apoi l-am putut lua şi pune în sicriu şi pe năsălie. De acolo a fost dus în biserica mare a Sihăstriei. În următoarele două zile am stat cît am putut la căpătîiul său (căci aşa era predania, de a se citi Psaltirea lîngă cel ce a murit şi aştepta să fie îngropat).
Apoi a treia zi, după ce veniseră toate rudeniile şi fraţii săi de suferinţă cîţi au putut veni, i s-a făcut slujba de înmormîntare în paraclisul de iarnă al Sihăstriei. Părintele Ioanichie a ţinut un cuvînt minunat (pe care, spre ruşinea mea, nu l-am înregistrat şi nici nu am scris ceva mai apoi), pătruns fiind în adîncul fiinţei de faptul că cel din mijlocul nostru, căruia îi săvîrşeam Taina de trecere din viaţa aceasta, fusese poate cel mai prigonit şi mai chinuit dintre victimele antihriştilor României secolului XX, că făcuse 20 de ani de închisoare şi că ţinuse în spate cu rugăciunea atîtea suflete care de cele mai multe ori nu i-au cunoscut deloc nevoinţele. Ba chiar şi Mitropolitul Daniel al Moldovei, aflînd de răposarea Părintelui, l-a trimis pe exarhul arhiepiscopiei, Arhimandritul Clement, să citească un scurt cuvînt elogios, de vreme ce şi mitropolitul îl cunoscuse pe Părinte în vremea cînd, mai tînăr fiind, urca la stupină să-l cerceteze pe Părintele Cleopa şi rămăsese impresionat de duhul bătrînului nevoitor.
L-am petrecut la groapă şi l-am aşezat în spatele cimitirului, undeva lîngă mormîntul stareţului de altă dată al Sihăstriei, Ieroschimonahul Ioanichie Moroi, aşa cum a lăsat cu limbă de moarte: să fie îngropat fără sicriu, doar în rasă.
Mai departe de rîndurile acestea, eu nu pot să vin decît cu mărturia rugăciunilor sale, în a căror putere am avut nădejde şi în vremea petrecerii sale pămînteşti, iar mai vîrtos acum văd cu ochii ajutorul lor, de cîte ori îl chem în ajutor. Cuvioase Părinte Marcu, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi!

Monahul Filoteu Bălan
* Fragmente din volumul Mărturisirea unui creştin. Părintele Marcu de la Sihăstria, de Monahul Filoteu Bălan

Parintele Arsenie Praja (1911-1973)


Părintele Arsenie Praja s-a
născut în anul 1911, în satul
„Cheia Râmeţului”. Se trăgea
dintr-o familie de stare mijlocie.
La 19 ani a plecat din sat şi a vi-
zitat câteva mănăstiri. Întâlnirile
pe care le-a avut cu părinţii din
mănăstirile vizitate l-au schimbat
total, a început să trăiască o viaţa
de călugăr, dispreţuind lumea cu
toate plăcerile, ispitele şi deşertă-
ciunile ei. De atunci nu a mai pus
în gura sa niciodată carne, brân-
zeturi sau ouă.
În satul Geoagiu de Sus a
făcut ucenicia de „fierar” la meş-
terul Suciu Nicolae. Se pricepea
şi la alte meserii precum zidăria,
dulgheria şi lăcătuşeria. Se des-
curca şi în a repara cu precizie o

maşină de scris sau una de cusut.
La bucătărie lucra curat şi pregă-
tea bucate gustoase fără să le
guste.
În 1940, s-a întâlnit cu Pă-
rintele Evloghie Ota, care avea
dorinţa fierbinte de a reface mă-
năstirea Râmeţ, ei însuşi fiind
plin de aceeaşi râvnă sfântă. Mă-
năstirea Râmeţ fusese pustiită de
către catolici cu aproape 200 de
ani în urmă şi acum se afla în
ruină, dar era încărcată de un tre-
cut măreţ şi plin de istorie româ-
nească.
Părintele Arsenie se afla sub
umbrirea Duhului Sfânt. La uşa
sa băteau credincioşii şi uneori şi
„domnii” stăpâniţi de necazuri
pentru a-i cere sfatul şi rugăciu-
nea şi se întorceau la casele lor li-
niştiţi şi îmbărbătaţi. Era căutat
de credincioşii din Munţii Apu-
seni; toţi căutau să-l întâlnească
pe „pustnicul” de la care aşteptau
alinare, mângâiere, dezlegarea
anumitor boli şi păcate, sau să
audă sfaturi în legătură cu neca-
zul fiecăruia, precum şi îndru-
mări pentru viitor.

Părintele era plin de bună-
tate faţă de toată lumea. Pentru
fiecare era „un doctor fără de ar-
ginţi”, pentru că nu primea nimic
de la nimeni. Era în tot momen-
tul gata să ajute pe oricine slujind
lui Dumnezeu şi oamenilor, cu
timp şi fără timp. Aceste calităţi
care-l împodobeau pe acest om
minunat au făcut ca el să devină
Părinte încă de pe vremea când
nu era nici preot nici măcar
monah.
Părintele avea o mare evlavie,
o deosebită dragoste faţă de Sfân-
tul Ghelasie. Acesta a fost un ade-
vărat sfânt şi mare făcător de mi-
nuni. A fost egumenul mănăsti-
rii, iar mai apoi, arhiepiscop în
Transilvania, în a doua jumătate a
sec. al XIV-lea. Avea multă răb-
dare, calm şi blândeţe. Aceste vir-
tuţi îl caracterizau pe părintele în
relaţiile cu cei din jur. Ca orice
om drept şi ca un bun creştin care
doreşte să-şi mântuiască sufletul,
lupta împotriva păcatului cu
toată fiinţa sa. Despre trei păcate
vorbea cu mult zel: despre avort,
fumat şi beţie. Femeile care i-au

ascultat predicile despre avorturi
nu cred să mai fi avut curajul de
a mai face un asemenea păcat.
O altă virtute a părintelui
Arsenie era că el niciodată nu ju-
deca pe nimeni şi nu îi desconsi-
dera nici chiar pe duşmanii săi.
Acorda o mare atenţie fiecărui
cuvânt pe care îl rostea. Pentru
sectanţi, Părintele era bici şi pară
de foc şi discuţiile cu ei repre-
zenta un timp pierdut.
Autorul cărţii, Arhim. Nico-
dim Dimulescu, fiind de la vârsta
de 13 ani lângă fratele Aurel, pe
urmă Părintele Arsenie, şi având
posibilitatea să-i cunoască nemij-
locit şi modul de viaţă de o înaltă
trăire duhovnicească îşi amin-
teşte: „era foarte simplu îmbrăcat:
purta un palton rupt la poale,
legat cu o sfoară de cânepă, iar
pantalonii îi erau zdrenţuiţi. îm-
brăcămintea era stropită cu var,
mortar, vopsele, fiind priceput în
multe meserii.
mbla desculţ tot timpul,
hrănindu-se doar cu
zarzavaturi şi fructe. Nu
l-am văzut niciodată stând în
pat, decât când era bolnav. Acest
călugăr avea un duh aparte, căci
simpla lui prezenţă radia ceva
ce-i aducea o fericire nemaiîn-
tâlnită.
La Sfintele Slujbe stătea
smerit întotdeauna într-un colţ
mai întunecos din pronaos. În
Altar nu a intrat decât când a
fost hirotonit preot în Dumi-
nica Tomii a anului 1955, când
a fost chemat să slujească la
Sfântul Altar. Se ruga plângând
şi oricâte ascultări avea, nicio-
dată nu lipsea de la slujbele rân-
duite în mănăstire.
După o perioadă de câţiva
ani petrecuţi în mănăstire, fra-
tele Aurel a primit binecuvânta-
rea stareţului şi a duhovnicului
său de a se retrage „la linişte”, în
pădure. unde se adăpostea în co-
libe pe care şi le făcea singur. Nu
avea pătură, rogojină şi nici pat
de scândură. Dormea pe frunze
sau direct pe pământ ori piatra.
Toi ce avea era desaga cu cărţi de
care nu se despărţea. Nu dădea
nici o importanţă hranei. Toată
viaţa a mâncat numai atât cât îi
trebuia să trăiască.
Părintele Arsenie nu a fost
dat la şcoală, după cum mărtu-
risea: „eu nu am nici o clasă”,

U

dar de citit citea foarte mult şi
tot aşa de bine fie în litere chiri-
lice, fie în latină. Citea mult
Psaltirea. Ceaslovul, Molitvelni-
cul. Numai în genunchi.
Prin anii 1945-1946 părin-
tele a săpat o peşteră în pământ
nu departe de mănăstire. A-
ceastă peşteră s-a păstrat sub de-
numirea de Peştera Pustnicului.
În conştiinţa şi amintirea celor
ce l-au cunoscut îşi amintesc
toţi cu evlavie mai mult de Pă-
rintele Pustnic, decât de Pări-
niele Arsenie.
În anul 1950, Părintele Ar-
senic împreună cu preotul Ghe-
deon Bunescu merg la mănăsti-
rea Poşaga pentru a o deschide
pentru credincioşii din Poşaga
de Sus cu satele Belioara şi Se-
gage, care au intrat sub admi-
nistrarea lor. Aici nu exista lo-
cuinţă. Au cumpărat o şură
veche pe care au demolat-o şi au
construit două chilii.
S-a dus vestea în întreaga
Ţară a Moţilor că s-a deschis
mănăstirea Poşaga, mulţi creş-
tini venind să-1 vadă şi să stea
de vorbă cu „Pustnicul”, despre
care s-a dus vestea că a venit de
la mănăstirea Ranieţ. Se vorbea
tot mai mult despre părintele
Pustnic că are dar de tămăduire
şi că ştie gândul omului. În cei 4
ani cât a stat la Poşaga, tot ce
s-a lucrat aici a fost făcut numai

de mâna lui.
Părintele Ghedeon Bunescu
şi părintele Arsenie au desfăşu-
rat la Mănăstirea Poşaga o acti-
vitate misionară bogată. Acest
lucru nu a fost pe placul regi-
mului comunist, au fost arestaţi,
bătuţi şi chinuiţi de securitatea
din Turda şi Cluj. Li s-a intentat
un proces care a avut loc la Cluj.
Rugăciunile către Mântui-
torul, către Prea Curata Sa
Maică şi către Sfântul Ghelasie
l-au scăpat ca prin minune din
închisoare şi din amară prigo-
nire. Din lipsă de probe, au fost
puşi în libertate. După ce au
scăpat din închisoare a început
un nou val de prigoane şi te-
roare comunistă: alungarea că-
lugărilor de la Mănăstirea Râ-
meţ. O parte din călugări au
ajuns în închisorile comuniste,
însă cei mai mulţi şi-au găsit un
rost la diferite mănăstiri. Toate
acestea se datorau decretului
410.
Părintele s-a dus la casa pă-
rintească din satul Cheia, apar-
ţinând comunei Râmeţ. Tot
timpul pribegiei el nu a încetat
să ţină legătura cu Sf. Mănăstire
Râmeţ care devenise cabană cu
un fel de restaurant unde se ser-
veau băuturi, iar chiliile au de-
venit camere de cazare pentru
turişti.
Cea mai mare parte a tim-

pului său, Părintele o petrecea în
rugăciune la căsuţa lui – o co-
libă –, pe care o construise lângă
casa părintească. Deşi se retră-
sese din valul lumii, oamenii
nu-1 ocoleau, ci îl căutau, cu fel
şi fel de necazuri şi încercări,
Cei dornici să-1 vadă şi să
stea de vorbă cu el îl aşteptau cu
răbdare prin locuri unde ştiau că
vine şi părintele apărea într-o ţi-
nută ponosită, desculţ, cu haine
rupte, dar care ştia de minune să
aline suferinţele, să mângâie şi
să dreagă stricăciunile sufleteşti
şi trupeşti ale celor amărâţi.
Părintele căuta să stea de
vorbă cu fiecare, în felul acesta
toţi se despărţeau de el cu nă-
dejdea împrospătată în sufletul
lor. Sfârşitul vieţii părintelui Ar-
senie a fost asemenea unui sfânt.
Copilul de suflet al părintelui

Arsenie, părintele Nicodim Di-
mulescu, ajunsese stareţ la Mă-
năstirea Crasna. Părintele Arse-
nie i-a făcut mai multe vizite. I-
a plăcut cum este aşezată această
frumoasă mănăstire.
În primăvara anului 1973 s-
a îmbolnăvit grav. A fost între-
bat cum se simte şi răspundea că
ceva mai bine „dar vine el Paş-
tele”; toţi credeau că la Paşti se
va însănătoşi, dar nimeni nu bă-
nuia că odată cu Învierea se va
termina suferinţa lui, va pleca
din această lume. Din Vieţile
Sfinţilor, ştim că numai cei aleşi
se învrednicesc să-şi cunoască
ceasul morţii, ceea ce ne face să
credem cu tărie că Părintele Ie-
romonah Arsenie a fost un
sfânt.
Îi mulţumim Părintelui Ar-
himandrit Nicodim Dimulescu
care ne-a înlesnit a cunoaşte un
mare trăitor, care a dus o viaţă
de pustnic, o viaţă de sfinţenie
în Munţii Apuseni, îi mulţu-
mim că l-a adus pe părintele Ar-
senie în actualitate, printre noi
şi nu a lăsat ca praful uitării să
se aştearnă peste viaţa şi faptele
acestui sfânt al zilelor noastre.
Mitropolitul Antonie Plămă-
deală zicea despre această carte
că o recomandă „mai ales celor
ce se leapădă de lume şi urmează
căile Domnului”.
Ultima parte a vietii Parintele Arsenie Praja
Parintele Arsenie paraseste Rametul - "patria lui" - si se stabileste in Manastirea Crasna pentru totdeauna
In vara anului 1972 Parintele nu a venit la Crasna si nici eu n-am mers la Ramet decat pe la jumatatea lui septembrie, cand l-am gasit la casuta lui. Stand de vorba, mi-a spus ca are ceva probleme cu sanatatea, ceva incercari, dar eu n-am observat nimic deosebit care sa-mi dea de inteles ca ar fi vorba despre o suferinta. Totusi, la despartire, mi-a spus ca prin octombrie sau noiembrie o sa vina la Crasna si poate o sa stea ceva mai mult.
Intr-adevar, pe la jumatatea lui noiembrie, Parintele soseste la Crasna, asa cum sosea mereu, adica fara prea mult bagaj, decat cu nelipsita-i traista cu carti si cu un micut geamantan de carton presat, cu cateva haine de schimb. A stat in Crasna circa doua saptamani, dupa care ne-a spus ca doreste sa mearga in Moldova, la Parintele Pahomie - un calugar de-al nostru din Rimet, la care Parintele tinea mult.
Acolo a stat pana in ianuarie 1973, cand s-a intors la Crasna, spunand tuturor ca este bolnav si, intr-adevar, de data aceasta se vedea clar. A fost instalat intr-o camera din casa mai veche, care se afla pe locul unde acum este construita biserica cea noua. Parintelui ii placea in chilia respectiva, pentru ca fiind mai izolata, avea mai multa liniste. Dupa ce s-a stabilit in aceasta camera, din cand in cand se mai plimba pe afara si venea chiar la biserica, dar dupa un timp n-a mai venit nici la biserica, iar afara iesea foarte putin. Din zi in zi slabea vizibil, iar de mancat, manca tot mai putin, dar nu a fost de acord sa manance ceva de dulce. Singura imbunatatire a meniului a fost acceptarea uleiului in fiecare zi si cate putin vin, un paharut cam de 50 ml. Nu am reusit sa-l convingem sa accepte medicamente sau vizita vreunui doctor. Cand ii aminteam de acestea, ne raspundea: "Nu avem noi aici pe Doctorul cel Mare?" in schimb cerea ceaiuri din diferite plante, cum ar fi busuiocul, menta, maciesul, cimbrul si altele. Mai cerea fructe si uneori folosea dulciuri sau coliva. Se ruga foarte mult stand in picioare sau, in ultimul timp, stand in pat, rezemat intre perne, sau pe spate. De ingenuncheat nu mai putea, cam de cand se intorsese din Moldova de la Parintele Pahomie. In vremea aceea nu eram prea multi la Crasna, dar toti cei care eram, toti il vizitam des, si fiecare cauta sa-i duca ceva sau sa-l ajute cu ceva. De la un timp nu se mai ridica din pat decat pentru nevoile personale, dar si aceasta se intampla destul de rar pentru ca manca tare putin. Deseori ne cerea iertare, zicand ca ne face greutati, ca el nu vrea sa ne supere, dar in situatia in care se afla, unde ar fi putut merge decat la noi? Ne mai spunea sa nu fim ingrijorati si sa nu ne gandim ca o sa ne faca greutati mai mari, pentru ca el are aceasta credinta ca Dumnezeu o sa-i dea putere sa se poarte singur pana la moarte. Intr-adevar, Dumnezeu i-a indeplinit si aceasta dorinta, pentru ca s-a ridicat chiar si in ultima zi de viata.
Atunci cand noi cautam sa-l incurajam, spunandu-i ca se va face bine, el ne raspundea ca numai Dumnezeu stie daca se va mai face bine. Cu alt prilej eu i-am spus ca mai are de trait, intrucat nu este batran, iar el mi-a raspuns ca Sfantul Vasile cel Mare si Sfantul Ioan Gura de Aur n-au fost batrani cand au parasit lumea aceasta, iar Dumnezeu are planurile Sale cu fiecare dintre noi.
O fiica duhovniceasca a Parintelui, care a venit sa-l cerceteze, i-a spus printre altele: "Sa va dea Dumnezeu sanatate, Parinte, ca sa mai aduceti lume la credinta", iar Parintele i-a raspuns: "Sora draga, dupa dumneata, ar fi trebuit ca Sfintii Apostoli si alti sfinti care au increstinat popoare intregi, sa nu moara niciodata". Apoi tot Parintele a adaugat: "Adevarul este ca nici n-au murit, ci au trecut din moarte la viata, si atunci ce mai vrei?"
Acum dorea sa se spovedeasca saptamanal, iar Parintele Ghedeon ii acorda aceasta asistenta. De impartasit se impartasea de doua sau trei ori pe saptamana. El ne anunta de cu seara ca vrea sa se impartaseasca a doua zi, iar la timpul potrivit, preotul care slujea Sfanta Liturghie se ducea cu Sfantul Potir la Parintele, care se impartasea singur, intrucat chilia sa era aproape de Sfantul Altar, deci era usor pentru preotul slujitor.
A venit si postul Sfintelor Pasti, timpul a inceput sa se incalzeasca, iar primavara se facea tot mai simtita, dar Parintele era tot mai slabit. Se vedea ca sufera mult, cu toate ca niciodata n-a acuzat o anume suferinta, in afara de faptul ca simtea o epuizare, un disconfort si o oboseala generala.
Intr-o zi din postul cel mare, stand de vorba cu el, ii zic sub forma de gluma: "Parinte, sa nu mori acum in post, pentru ca nu vreau sa-ti facem pomana cu fasole, ca destul ai postit Sfintia ta si macar pomana sa ti-o facem cu mancare de dulce". Dar Parintele imi raspunde zambind: "Nici o grija, dragul mosului, mie o sa-mi faceti pomana numai cu fripturi si cozonac". Cu toate ca avea o stare atat de proasta, vorbea cu placere cu toti care il vizitau, il asculta cu rabdare si mult interes pe fiecare si gasea cuvintele potrivite in orice problema discutata.
Dupa ce a inceput postul, atunci cand il intreba cineva cum se mai simte, Parintele raspundea tot mai des ca nu prea bine, "dar vine el, Pastile".
Intr-una din zilele lui martie, cand timpul era foarte frumos, fiind soare si cald, l-am ajutat sa iasa putin pe afara la soare si ajungand afara, Parintele imi spune ca este foarte frumos, adevarata primavara "dar vine el, Pastile, si o sa fie si mai frumos". Pe la jumatatea postului mi-a spus: "Mos Parinte, te rog trimite o scrisoare fratelui meu Simion, ca sa vina pana la mine". Obisnuia Parintele sa-mi spuna "Dragul mosului", dar uneori imi mai spunea si "Mos Parinte". Retinut de unele treburi gospodaresti, a trecut o zi sau doua fara sa-i scriu fratelui Simion si, spre mirarea noastra, Simion a sosit si nechemat, iar Parintele s-a bucurat mult. Spunea fratele Parintelui ca cineva il tot indemna sa porneasca la drum si nemaiavand liniste a pornit la drum, trecand mai intai pe la Manastirea Ramet ca sa se intereseze cum poate ajunge la Crasna si dupa informatiile primite a ajuns usor, stiind ca aici se afla Parintele.
Fratele Simion a stat cu Parintele aproape doua saptamani, dupa care s-a intors acasa. Se apropia Pastile mult asteptat de Parintele care tot zicea "vine el Pastile" si am ajuns in saptamana Sfintelor Patimi, cand Parintele parea ca se simte ceva mai bine si se misca mai sigur atunci cand se ridica din pat. Incepusem chiar sa cred ca este posibil ca, o data cu Pastile, Parintele sa se faca bine.
In Vinerea Mare, dupa amiaza, soseste la noi domnul doctor Ioan Maciu, medic primar din statiunea Slanic-Prahova, care a venit sa se spovedeasca. Iar dupa ce s-a spovedit si s-a impartasit, am iesit din biserica si vorbeam de una de alta. Cand i-am spus ca avem un Parinte tare bolnav si ca as dori sa-l vada, dansul a fost de acord, cu multa bunavointa. Explicandu-i cine este Parintele, ii cer voie sa intru eu mai intai, ca sa-l conving sa accepte vizita. Intrand la Parintele, ii spun in graba si foarte hotarat: "Se afla aici un doctor bun si foarte credincios, care a venit de s-a spovedit si s-a impartasit si vrea sa te vada; te rog sa fii de acord", iar Parintele a acceptat fara nici o discutie. Intrand in casa, doctorul a cazut in genunchi in fata Parintelui cerandu-i binecuvantare. Parintele l-a binecuvantat, dupa care doctorul i-a sarutat mana cu evlavie si pe o parte si pe cealalta, fapt ce l-a impresionat pe Parintele si l-a determinat sa fie de acord cu tot ceea ce a spus doctorul. Dupa o examinare sumara, doctorul spune: "Vrem sa va salvam, dar pentru aceasta trebuie sa fiti internat de urgenta in spital". Parintele a fost de acord fara sa stea pe ganduri si am aranjat cu doctorul ca a doua zi, adica in Sambata Sfintelor Pasti, Parintele sa fie prezent la ora 8 in Schiulesti, in centru, de unde va fi luat de o salvare trimisa de spital.
Iesind din chilie si conducandu-l spre poarta, doctorul imi spune ca Parintele se afla pe ultimii 10 metri, ca este anemic in ultimul grad si ca va face tot posibilul sa-l salveze. Dupa plecarea medicului m-am intors si l-am gasit pe Parintele bine dispus, spunand ca doctorul este un crestin adevarat si om al lui Dumnezeu.
Pentru ca pe vremea aceea nu exista un drum de masina intre satul Schiulesti si manastire, a trebuit sa trimit pe cineva in sat de a vorbit cu un cetatean sa vina cu carul cu boi foarte de dimineata ca sa-l ia pe Parintele. A ddua zi, sosind carul, am pus fan mult in car, peste fan am asternut covoare, plapuma si perne, ca Parintele sa nu sufere prea mult din pricina zdruncinaturilor, drumul fiind foarte prost.
Parintele fusese pregatit de cu seara, facand baie, primenit si pregatit pentru spital, iar a doua zi l-am dus pe brate pana la carul cu boi si l-am asezat cu grija, iar carul a plecat spre sat, pe o distanta de 3 km. Aici, conform intelegerii, il astepta deja salvarea de la spital. Pentru ca parintele sa nu fie singur, fara cineva cunoscut langa dansul, am randuit sa-l insoteasca o credincioasa din Muntii Apuseni, o fiica duhovniceasca a Parintelui, pe nume Sofia, care venise la Crasna sa-l viziteze pe Parintele, despre care auzise ca este bolnav.
In jurul orei 10, Parintele a ajuns la Spitalul din Slanic unde, dupa ce a fost internat, i s-a aplicat un tratament de urgenta, dar, spre regretul doctorului Maciu si a celorlalti doctori, starea Parintelui se inrautatea vizibil, iar o data cu venirea serii, a intrat in coma profunda, respirand tot mai greu. Aceasta situatie a durat pana la miezul noptii, cand la bisericile din Slanic au inceput sa bata clopotele pentru INVIERE.
In timp ce clopotele se auzeau foarte clar, sora Sofia s-a aplecat spre Parintele si i-a spus tare in ureche: "Parinte, auziti cloptele de inviere? Hristos a inviat!" Parintele cu ochii inchisi si cu glas stins a zis: Da. Adevarat a inviat Domnul! Acesta a fost ultimul cuvant al Parintelui, pentru ca peste cateva minute si-a dat obstescul sfarsit, tinand in mana lumanarea aprinsa intocmai ca in noaptea de Inviere.
Acesta a fost deci Pastile cel mult asteptat si mult proorocit de Parintele, despre care tot spunea, fara ca noi sa ne dam seama de ce, "Vine el Pastile". Si a venit!...
Atat domnul doctor, cat si ceilalti din personalul spitalului s-au gandit sa nu ne anunte aceasta veste trista chiar in dimineata Pastelui si asa se face ca noi am aflat despre decesul Parintelui de-abia mai tarziu, spre seara, in prima zi de Pasti. Luni, a doua zi de Pasti, Parintele a fost adus la manastire.
Adus de la spital, l-am asezat in Paraclis, unde tot timpul s-au citit rugaciunile cuvenite si a fost privegheat. Am randuit cele pentru inmormantare si am trimis telegrame la neamuri si la cunoscuti, iar pentru ca sa aiba timp sa vina si cei din Muntii Apuseni, s-a stabilit ca inmormantarea sa aiba loc Joi, in Saptamana Luminata. In acest timp au sosit fii duhovnicesti, prieteni, cunostinte si neamuri, printre care si fratele sau Simion din satul natal Cheia si familia Praja Costel din Brasov.
Inmormantarea s-a facut dupa toata randuiala calugareasca, in cimitirul Manastirii Crasna. La slujba inmormantarii au participat multi credinciosi veniti din sat, dar si cei veniti pentru slujoa de a doua zi, vineri, cand se praznuieste Izvorul Tamaduirii, precum si cei veniti special pentru a-l insoti pe Parintele pe ultimul drum.
Cand a fost adus de la spital, Parintele a fost imbracat cu toate hainele calugaresti, dupa cum este randuiala la inmormantarea calugarilor si neavand camasa de calugarie, caci nu si-o luase cand a venit in Crasna, cand l-am imbracat cu camasa mea i-am spus: "Parinte Arsenie, iti dau camasa mea de calugarie, dar, te rog sa mijlocesti la Dumnezeu ca sa-mi ajute sa merg la Sfintele Locuri, ca sa primesc si eu botezul Iordanului scaldandu-ma in el, iar cu camasa aceea sa ma inmormanteze si pe mine. Parintele a primit aceasta conditie, caci mi-a indeplinit dorinta, si chiar in acelasi an, toamna in 13 septembrie, am plecat cu avionul la Ierusalim.
Dupa ce a fost imbracat, asa cum am spus mai sus, l-am pus in sicriu si l-am acoperit pe fata, tot dupa randuiala calugareasca si a fost prohodit asa, cu fata acoperita. Dar ajungand cu sicriul pe marginea gropii, neamurile - in special familia Praja din Brasov - dar si alti cunoscuti, au avut dorinta sa-l vada si au insistat mult sa-l descoperim. Am fost de acord, caci eu insumi doream sa-l mai vad pentru ultima oara, dar ma temeam nu cumva sa fie desfigurat, cu toate ca nu mirosea deloc a mort, chiar daca deja era a cincia zi de cand murise, desi nu fusese imbalsamat. Am ridicat incet camilafca de pe fata Parintelui si, cand am vazut cat de frumos era, i-am descoperit toata fata. Astfel a fost vazut de toti, si chiar fotografiat.
Cu toate ca era o zi frumoasa, soarele mai ascundea cate un nor razlet; cand sicriul a fost dus pe marginea gropii, soarele era acoperit, dar cand a fost descoperit chipul Parintelui, soarele a stralucit de sub nor de parca si el ar fi vrut sa-l mai vada o data. caci a stralucit peste fata lui, facand ca Parintele sa para si mai luminat. Astfel, toti cei ce eram de fata in acel moment am ramas in suflet cu acea imagine a Parintelui, atat de luminoasa, intocmai ca a unui adevarat sfant.
Sfarsindu-se slujba inmormantarii, toata lumea prezenta a fost poftita la masa, iar pomana Parintelui n-a fost cu fasole, ci asa cum a proorocit, cu friptura, cozonac, oua rosii, precum si cu multe alte bunatati pamantesti, cum si el fusese plin de bunatati duhovnicesti.
Parintele nemaifiind printre noi, am inceput sa-l inteleg mai bine, sa pricep mai clar multe din cuvintele lui, cuvinte simple la prima vedere, dar pline de invatatura, de duh, de blandete si mai ales de inainte vedere. De abia acum, intorcandu-ma de la mormant, mi-am dat seama pe cine am pierdut, ca sunt mai singur, si mi-am pierdut Parintele pe care Dumnezeu mi-l daruise in acea memorabila zi de 1 decembrie 1948, inceputul "primaverii" mele printre oamenii lui Dumnezeu.
Parintele nostru bun isi doarme "somnul de veci", asteptand obsteasca inviere, in cimitirul din Manastirea Crasna, alaturi de parintele Ghedeon Bunescu, fratele sau de nevointa. Este strajuit de o Sfanta Cruce din piatra, pe care scrie:
Ieromonah ARSENIE PRAJA
Decedat la 30 aprilie 1973
Etate 63 de ani
Mai jos, pe postamentul crucii sta scris:
"Adevarat, adevarat zic voua: Cel ce asculta cuvantul meu si crede in Cel ce M-a trimis, are viata vesnica si la judecata nu va veni, ci s-a mutat din moarte la viata". (Ioan, 5. 24)
 Sursa docs.google.com
           crestinortodox.ro

Parintele Elefterie de la Dervent (11 noiembrie 1900-12 mai 1990


  Parintele Elefterie s-a nascut la 11 noiembrie 1900 in vechea Dobroge romaneasca, la Caliacra. Au fost multi copii la parinti, iar Mihai s-a simtit asa de atras de cuvantul lui Dumnezeu, incat a facut teologia. Dar cum in acea vreme se cerea sa fii preot nu numai al sufletului, ci si al...

Copilaria

Parintele Elefterie s-a nascut la 11 noiembrie 1900 in vechea Dobroge romaneasca, la Caliacra. Au fost multi copii la parinti, iar Mihai s-a simtit asa de atras de cuvantul lui Dumnezeu, incat a facut teologia. Dar cum in acea vreme se cerea sa fii preot nu numai al sufletului, ci si al trupului, el urmeaza la Adrianopol 'Scoala de medicina traditionala - chirurgie fara cutit si fara varsare de sange' (pe-atunci existau doua astfel de scoli: cea de la Adrianopol si-alta la Constantinopol, despre care s-ar crede ca functioneaza si astazi). Astfel, tanarul preot Elefterie invata metode traditiona-le d

e vindecare a bolilor cu plante medicinale, dar si prin corectarea scheletului osos. Erau invatate niste 'manevre' speciale, prin care se re-aranjau oasele, intestinele, articulatiile si chiar organele interne. Daca sistemul osos era in perfecta ordine, dispareau blocajele, iar corpul traia in armonie, lipsit de suferinta. Teolog mirean fiind, i s-a cerut sa se casatoreasca, pentru a deveni preot. Cum avea o prietena, se sfatuiesc sa se ia, iar de-or avea un copil, sa-l dea la manastire. Din pacate, soarta a vrut altfel: la nastere, s-au ivit complicatii, astfel incat si mama si fetita au murit. Fara a mai sta pe ganduri, Elefterie se calugareste, trece Dunarea si se stabileste la schitul Dervent, in Dobrogea.




Manastirea Dervent

In 1936, preotul Elefterie strange bani din toate satele din jur si, la 5 iulie acelasi an, pune piatra de temelie a bisericii Dervent (aflata si astazi in satul Galita, comuna Ostrov, judetul Constanta), pe locul numit 'Crucea de leac'.
Legenda spune ca, odinioara, locurile-acestea erau binecuvantate de Dumnezeu, caci localnicii aveau o viata tare indestulata, iar cele 4 cruci de piatra ce aparusera ca din senin din pamant vindecau si faceau minuni. Din ele n-au mai ramas pana azi decat 3, si acelea roase de vreme si de mangaierea oamenilor, de-au ajuns niste cioturi, dar care atrag nenumarati credinciosi. In spatele manastirii Dervent, la cateva minute de mers, izvoraste un firicel de apa. Se spune ca pe-aici ar fi trecut Sf. Apostol Andrei, ca sa intareasca micile formatiuni crestine de-abia ivite. Umbland cu toiagul in mana, acesta i-ar fi intrat in pamant si din acel loc ar fi izvorat apa. Multi care au venit cu credinta sa bea s-au vindecat.
Manastirea a fost terminata in 1942, cand parintele Elefterie-i devine si staret. Astazi, manastirea Dervent are trei altare, cu trei hramuri: 'Cuvioasa Paraschiva', 'Izvorul Tamaduirii' si 'Ziua Crucii'.
Incet-incet, se duce vestea pana departe de preotul cel inalt si slab, foarte bun la suflet, dar aspru si drept, care vindeca. O data te fixa patrunzator in ochi, de-aveai impresia ca se uita dincolo de tine, pana in suflet. Iti spunea exact ce te-asteapta. Nu indrazneai sa-l minti. Nu deschidea niciodata Biblia, dar stia intotdeauna ce necazuri are omul din fata sa si care le era rezolvarea: fie o rugaciune, fie o procedura prin care aseza oasele la loc (nu de putine ori facand si exorcizari, de cadea deseori el insusi la pamant din cauza efortului). Era exact modelul calugarului: foarte cumpatat, plin de Sfintenie, smerit, dar si foarte puternic. Un mare duhovnic. Manca putin - peste, cand a ajuns la manastirea Agapia Veche, iar la manastirea Secu manca doar o data pe zi si atunci doar de post. Era bun gospodar in toate: si la facut mancare si la pus straturi de legume ori de flori. De gatit, gatea mai bine decat maicile. Se ruga mult. Se trezea la 3 dimineata, cand isi facea rugaciunile, iar ziua o-ncheia dupa miezul noptii. Pentru ca era taumaturg, iar oamenii alergau la el ca sa-i vindece trupeste si sufleteste, Duhul Sfant il invatase cum sa treaca peste oprelistea (fiind arhimandrit schimonah) de-a rosti mai mult de 7 cuvinte pe zi: vorbea, recitand, de fapt, din Biblie. Nici o vorba nu era in desert. Nu a cerut niciodata bani pentru tratamente, iar cand lasa cineva un pomelnic si intreba: 'Cat sa dau, parinte?', el raspunea: 'Dv. dati cat puteti, iar noi ne rugam cat trebuie'. Meritul parintelui Elefterie este ca a inglobat una din renumitele cruci-facatoare-de-minuni de la Dervent chiar in biserica, de vin si azi bolnavi sa-si caute acolo alinarea, chiar dormind langa cruce...

Stramutarea

Bineinteles ca securitatea comunista nu vedea cu ochi buni puhoaiele de oameni care luau cu asalt drumul Dobrogei, in cautarea calugarului vindecator. Astfel incat, in 1959, staretul Elefterie este alungat, impreuna cu ceilalti calugari, iar manastirea devine biserica de parohie; slujbele se tin de-acum cu greu, iar comu
nistii bat scanduri la ferestre, dar oamenii nu pot fi opriti. Atunci, primaria aduce macarale si excavatoare, ca sa scoata crucile-facatoare-de-minuni, dar pietrele devenisera - inexplicabil - asa de grele, incat utilajele s-au stricat. Parintele Elefterie s-a ascuns o vreme prin baltile din imprejurimi, apoi s-a angajat la S.M.T.-ul din zona, unde a si lucrat 14 ani ca muncitor. Ajunge la manastirea Neamtului, apoi la Agapia Veche, unde va sta pana-n 1985, cand pleaca la manastirea Secu, unde-l si prinde Revolutia.
Nu prea a fost privit cu ochi buni de unele starete ale manastirilor pe unde a trecut, fie din invidie, fie pentru ca vedeau un pericol in atragerea atator multimi de catre un singur preot. Si-atunci, ori il reclamau la Militie, ori la Mitropolie, ba chiar il obligau sa fixeze taxe pentru tratamente, dar il tolerau, ca aducea venit parohiei... Parintele Elefterie primea amenzi, dar nu se lasa, trata in continuare, pana ce aceia care-l reclamasera se-mbolnaveau si-i deveneau pacienti, marturisind totul, de buna voie. Deseori a fost pradat, dar hotii nu prea aveau ce sa-i fure, caci banii ii lua biserica. Totusi, odata, i-au fost furate niste haine preotesti. Si parintele s-a rugat, s-a rugat si dupa 3-4 zile hotul s-a-ntors si s-a spanzurat chiar langa poarta manastirii, de nu stiau ce-i cu el. Cand s-au dus militienii la el acasa, i-au gasit hainele furate. Rugaciunea parintelui isi urmase calea...

Reintoarcerea

Dupa Revolutie, parintele Elefterie, in varsta de 89 de ani, este adus la Dervent de calugarii care reconstruisera schitul, ca sa le redevina staret. Pleaca in graba de la Secu, insa cere aprobarea Patriarhului pentru reinvestirea ca staret la Dervent. Stia el de ce se grabeste...
Intr-una din zile, spun unii, s-ar fi impiedicat si ar fi cazut pe scari, fracturandu-si trupul, si-asa fragil. Altii spun ca-ntr-o noapte diavolul (care-l mai incercase de nenumarate ori, razbunandu-se pe el) l-a aruncat din pat. Asa, cu multiple fracturi, a cerut sa mearga-n sfanta biserica pana-n ultima clipa. Participa la slujba din Noaptea Invierii apoi, zilnic, binecuvanteaza pe toti cei care, cu sufletele stranse de emotie, paseau in biserica. In ultimele 10 zile, timp in care a sosit si aprobarea de la Patriarhie, nu a luat decat sfanta Impartasanie. Parintele Elefterie se savarseste la 12 mai 1990. A cerut sa fie-nmormantat calugareste (se face o groapa in pamant, iar in lateral se sapa o nisa, in care trupul se asaza fara sicriu, invelit doar in mantie si-n rogojina), iar cand a-nceput slujba finala - marturiseau cei prezenti - a prins a izvori atata miros de mir, de s-a umplut Valea Dunarii de parfum de trandafiri...
Si astazi, oamenii ce vin cu credinta la mormantul lui de la Dervent continua sa se tamaduiasca, iar harul sau lucreaza mai departe...

'In preajma lui, aveam sentimentul minunii'

Gabriela Moldoveanu i-a fost in preajma parintelui Elefterie cateva clipe, dar ceea ce a vazut si auzit de la el a marcat-o profund. 'Eu sunt filolog de profesie, am fost redactor de carte si, ca sa fiu sincera, l-am cautat pe parintele Elefterie la manastirea Secu, in toamna lui 1985, pentru mistica extraordinara pe care-o traise si despre care se dusese vestea. Impactul produs asupra mea a fost mult mai profund decat imi inchipuisem. M-a acceptat usor, desi mi-a vorbit putin. Te punea in mod natural intr-o ascultare ireala, asa cum trebuie sa fie intre un parinte duhovnicesc si un ucenic. Pana-n 1990 mi-am facut concediile, impreuna cu cativa prieteni, in apropierea chiliei sale. Locuiam in satul invecinat manastirii Secu, plecam dis-de-dimineata si ma-ntorceam noaptea. Simteam nevoia sa-l ajut cu ceva, sa-l hranesc, sa-i fac curatenie. Nu ma-nduram sa stau langa el, fara a-i darui ceva in schimb. Daca ceilalti din grupul meu nu pierdeau nici o miscare din tratamentele parintelui (care dorea foarte mult sa-si transmita invatatura), eu, in schimb, stateam mai mult prin bucatarie'.
- Cum vi se parea parintele Elefterie?
- Cred ca acelasi sentiment il aveam si eu, si bolnavul ce se ridica de sub piciorul lui: aveam sentimentul Minunii. Era un mare duhovnic, ce nu-si incepea tratamentele fara moliftele Sf. Vasile cel Mare. L-am vazut pe parinte cu 10 zile inainte de a se sfarsi. Era in biserica si binecuvanta intruna. M-am oprit in prag si n-am putut sa pasesc mai departe, asa de dens se simtea plutind in aer harul lui. Am primit si eu binecuvantarea, si atata suferinta era pe chipul lui, incat niciodata nu am inteles mai bine ca atunci patimile Mantuitorului...

Ultimul ucenic

Viorel Constantin Butnaru este un om fericit. Timp de 15 ani (din 1975 pana-n 1990) i-a stat in preajma parintelui Elefterie, fiindu-i ucenic. Este un tanar blajin (doar este moldovean) care, cand povesteste de parintele Elefterie, vocea-i devine soapta, iar chipul i se lumineaza si ghicesti undeva, in strafunduri, lacrimi anevoie stavilite... 'Aveam 15 ani cand l-am cunoscut. Pe-atunci noi locuiam in Grumazesti, cam la 23 km de Agapia Veche. Si m-a dus intr-o zi mama sa-l vad, ca se-auzisera multe despre ce facea. Era-nconjurat de multi oameni, care mai de care cu probleme de sanatate. Si numai ce-mi zice: <<Trateaza-l, frate, pe-ala!>>. Ei, cum sa-l tratez, daca nu stiam nimic? Atunci imi arata sumar cum sa procedez, cum sa-i trag aceluia oasele, cu mana si cu piciorul (mi-aduc aminte ca avea probleme cu coloana si cu mijlocul) si numai ce-l vad pe bolnav ca se scoala de jos si zice ca nu-l mai doare nimic. Si-mi da parintele, pe urma, un alt caz. Si-i fac si aceluia bine. Iar parintele imi spune la despartire: <<Sa mai vii, ca ai indemanare>>. Tare multi oameni necajiti veneau la parintele Elefterie, iar el nu-i lasa sa plece netratati. Oricine venea la dansul, nu pleca acasa pana ce nu era vazut de parintele. El le tragea fruntea, le sucea capul - asta putea s-o faca - dar pentru indreptat coloana mai apela si la noi, altfel zacea si cate 2 saptamani. La Adrianopol, parintele invatase ca toate bolile pot fi tratate fara medicamente si fara operatii. Asta am invatat de la dansul, niste proceduri care se aplica coloanei vertebrale, oaselor, dar numai dupa ce bolnavul este intins pe jos. Tragi cu mana si apesi cu piciorul, se aud cateodata trosnituri, dar - in final - omul pleaca pe picioarele lui. Cu timpul, am transformat metoda parintelui, asa cum credeam de cuviinta, iar dansul, vazand ca are eficienta, m-a lasat in pace. M-am mutat apoi la Targu Neamt, de unde mergeam la fiecare sfarsit de saptamana (si pe urma si de sarbatori) la Agapia. Intre noi se stabilise o legatura deosebita. M-a-ncercat de cateva ori (cu tot felul de ispite), dar nu i-am gresit niciodata'.
- Ce boli ati invatat sa tratati?
- Dupa cum v-am spus: probleme ale coloanei (lumbago, deplasari de vertebre), dar si torticolis, sciatica, enurezis, ocluzie intestinala (se executa o manevra in zona ombilicului, iar intestinele se asaza la loc), boli de inima (cardiopatia ischemica, de exemplu, poate fi cauzata de o deplasare a umarului care, pus la loc, duce la disparitia bolii), sinuzita, dureri de cap ori migrene rebele, amigdalite, dar si altele. De multe ori, pentru aceeasi boala, se gasesc mai multe variante de tratament.
Important este ca durerile de coloana pot fi atenuate pe loc. Am fost de curand la o doamna in varsta, careia-i sarise maxilarul si nu mai putea nici manca, nici inchide gura. Se face o manevra in cruce, se prinde maxilarul si se rasuceste, iar bolnavul simte o pocnitura, iar oasele se reasaza.
- Ce s-a-ntamplat dupa disparitia parintelui Elefterie?
- Soarta a vrut sa fiu singurul sau ucenic care l-a dus la groapa. De cand a murit parintele, am mai multa putere la tratamente. In 8 ani l-am visat de 4-5 ori si, de fiecare data, imi dadea sfaturi sau ma avertiza despre cate unul care nu venea cu ganduri curate spre mine. De multe ori am fost pus in fata unor cazuri noi, nemaiintalnite, si exact in clipa urmatoare imi venea solutia... Pentru mine, parintele Elefterie e ca un Sfant. Deseori ma gandesc la el si-l rog sa ma ajute ca sa fac bine altora.
Pe vremea lui Ceausescu am trimis o scrisoare la Ministerul Sanatatii, spunand ca am o metoda aparte de tratament si cer aprobarea s-o aplic. M-au chemat la Spitalul judetean din Targu Neamt si mi-au adus 2 cazuri: un bolnav de lumbago si-unul cu luxatie de rotula, carora tratamentele din spital nu le imbunatatisera starea. Dupa numai cateva minute, medicii care ma supravegheau ramasesera cu ochii mariti de uimire, caci bolnavii erau pe picioare. Intr-un tarziu, m-au intrebat: 'Auzi voci?', 'Te doare capul?', apoi m-au pus sa le spun numele latinesc al bolilor, de parca asta conta... Dupa doua saptamani, a venit raspunsul: 'Din moment ce nu aveti cunostinte medicale corespunzatoare, nu va putem acorda dreptul de practica a metodei dv. de tratament'. (In toamna lui '97 am tinut la Targu Mures un curs de osteopatie, la care - printre altii - au participat si 10 medici, care s-au aratat foarte deschisi pentru metoda mea...).
De cativa ani, m-am stabilit in Bucuresti, iar cei care vor sa apeleze la ajutorul meu pot s-o faca la tel. 092/73.71.86 (imi cer scuze, nu port telefonul mobil din snobism, ci pentru ca altfel, de la Telefoane, as fi obtinut aprobarea unui post obisnuit peste ani si ani).
 sursa formula-as.ro
crestinortodox.ro