Daca vreti sa-mi transmiteti ceva astept mail al avramconsult@gmail.com, numele meu este Avram Marian.Doamne ajuta!

duminică, 15 mai 2011

Parintele Irodion Ionescu ( 1821 - 1900)

Sfântul Prea Cuviosul Părintele nostru IRODION IONESCU
Stareţul de la Lainici († 3 mai 1900)
S-a născut în 1821 la Bucureşti primind numele la botez de Ioan. Pe la vârsta de 20 de ani intră ca vieţuitor la Mănăstirea Cernica, atras fiind de viaţa isihastă ce se trăia aici, sub oblăduirea stareţului Calinic. În 1846 este tuns în monahism, primind numele de IRODION. Odată tuns în monahism, tânărul monah IRODION conştientizează marea vocaţie la care a fost chemat adăugând nevoinţă peste nevoinţă. Era foarte iubitor de fraţi, nu discredita pe nimeni niciodată, se ferea de orice vorbire de rău, postea foarte mult, dormea doar 3-4 ceasuri pe noapte şi făcea sute de metanii pe zi. Prin aceste nevoinţe devine foarte iubit de toata obştea, impunând mult respect şi apreciere chiar şi faţă de stareţul său.
În septembrie 1850 stareţul său Calinic este hirotonit episcop la Râmnicu Vâlcea unde şi-a luat cu el mai mulţi ucenici pentru a-i fi spre ajutor în refacerea episcopiei amintite ce era într-o vizibilă decădere.
Printre ucenicii luaţi este şi monahul Irodion pe care-l va detaşa pe la sfârşitul anului 1851 la Schitul Lainici de pe Valea Jiului şi pe care-l va hirotoni în diacon şi apoi în preot în anul 1853, numindu-l ecleziarh. Iar în 1854 îl numeşte stareţ la schitul Lainici. Între 1854-1900 stareţul IRODION a păstorit 41 de ani acest schit cu mici intermitenţe. A fost cel mai longeviv stareţ al schitului Lainici din toate timpurile.
După moartea duhovnicului său, Sfântul Calinic, episcopul, îşi ia ca duhovnic pe ucenicul său IRODION, stareţul de la Lainici. Astfel ucenicul îi devine duhovnic avei. Nu după mult timp, cucerindu-se de evlavia sa, Sfântul Calinic îl va numi „Luceafărul de la Lainici”. Simţea o mare uşurare, avea o aleasă încredere şi deosebită apreciere la adresa stareţului Irodion.
Venea foarte des la Lainici Sfântul Calinic la povaţă şi spovadă. Se cunoaşte faptul că spre sfarşitul vieţii avea la sufletul său acea triadă de mănăstiri – Cernica, Frăsinei şi Lainici, la care ţinea foarte mult şi pe care le susţinea în rugăciunile sale.
Cuviosul Irodion, ca toţi marii sfinţi, a avut foarte multe ispite din partea confraţilor săi, dar el, formându-se în duhul isihast cernican, le biruia cu smerenie şi cu răbdare. Cu cât înainta în virtute, cu atât i se înmulţeau ispitele, călindu-se în ele precum aurul în foc. Acesta fiind paradoxul sfinţeniei – suferinţa.
Foarte repede îşi duce faima atât în Oltenia cât şi dincolo de Carpaţi, în Transilvania Imperiului Austo-Ungar. Devenise făcător de minuni din viaţă. Avea puterea de a alunga duhurile necurate din oameni, îi radiografia la prima vedere, spunându-le păcatele lor şi cele ale înaintaşilor lor.
La un moment dat îi aduce îi aduce în dar, o femeie ce locuia în aceşti munţi, un vas cu lapte. Cuviosul îi refuză categoric vasul cu lapte spunându-i ca nu-l primeşte deoarece nu-i de la capra ei.
  • Ba nu, părinte, de la capra mea este. L-am muls acum, este proaspăt.
  • Nu, femeie, nu-l primesc pentru că nu mai este cu adevărat de la capra ta. Aseară ai dat-o diavolului şi foarte des ai acest obicei rău. De aceea pentru ca ai dat diavolului capra, laptele nu mai este al ei, ci al diavolului. Te rog iartă-mă, dar nu-l primesc!
Vădită femeia fiind de păcat s-a întors acasă cu laptele cerându-şi iertare şi făgăduindu-i că nu va mai drăcui niciodată.
Deci observăm cum stareţul IRODION era văzător cu duhul. Foarte multă lume se vindeca şi afla alinare de la el.
Pe 3 mai 1900 Cuviosul Irodion se mută la Domnul. La 7 ani de la mutarea sa la Domnul, stareţul Teodosie Popescu, la insistenţele ucenicului Cuviosului Irodion – ieromonahul Iulian Draghicioiu, cere epsicopului Râmnicului blagoslovenia pentru a-l dezgropa. Aceasta fiind o foarte veche tradiţie monahală, care se păstrează mai ales în Muntele Athos până azi ca la 7 ani de la moartea monahului se dezgroapă şi i se face din nou slujba înmormântării.
Aşa s-a petrecut şi cu trupul Cuviosului Irodion. Este dezgropat, însă cu toţii au rămas surprinşi deoarece trupul era întreg şi neputrezit. Au raportat episcopului faptul acesta, la care episcopul ar fi exclamat: „Aista mi-ai fost, Irodioane” (adica chiar aşa sfânt cu adevărat mi-ai fost, Irodioane).
Însă, i-au făcut slujba înmormântării şi l-au pus în mormânt, deoarece Lainiciul nu avea osuar sau gropniţă, cum aveau alte mănăstiri mai mari, pentru a fi puse acolo. Cuviosul Irodion fiind în viaţă, a profeţit că la câţiva ani de la mutarea sa la Domnul Lainiciul va fi pustiit. Ceea ce s-a şi întâmplat în Primul Război Mondial. „Fiii mei, să ştiţi că puţin după ducerea mea, schitul acesta va rămâne mulţi ani pustiu. Voi, însă, îngropaţi trupul şi nu uitaţi legămintele călugăreşti ce le-aţi dat lui Hristos”
( Patericul românesc, pag. 472, Ioanichie Bălan).
În acest război mondial ucenicul cuviosului Irodion, ieromonahul Iulian Drăghicioiu este luat prizonier de către armatele germane, deportat în Germania, unde a şi murit în lagăr ca martir. Fotografia părintelui Iulian ne-a fost dăruită în anul 2008 de către o strănepoată de-a dumnealui, socotind această descoperire ca o mare taină ce se vrea desluşită.
La mormântul Părintelui Irodion se făceau minuni, se vindecau demonizaţii şi se alungau duhurile necurate. Veneau oamenii atât din Regat cât şi din Transilvania să-şi aline durerile şi suferinţele la mormântul Cuviosului Irodion, unde se şi întâmplau.
În 1929 este numit stareţ la Lainici părintele Visarion Toia împreună cu un grup de 6 monahi de la Frăsinei. Printre monahii veniţi cu Părintele Visarion erau Calinic Cărăvan, următorul stareţ isihast 1952-1975, Părintele Nicodim Sachelarie, Gherontie Ghenoiu şi alţii.
La mormântul Cuviosului Irodion făcându-se multe minuni, vrăjmaşul diavol sub masca evlaviei a îndemnat pe diverse persoane (probabil şi monahale) să dezgroape mormântul şi să sustragă părticele din moaştele cuviosului. De aceea părintele Visarion găsind această situaţie ingrată, a dezgropat pentru a doua oară moaştele prin anii 1930 (prima fiind în 1907). Am putea numi aceasta ca o a doua aflare a moaştelor Cuviosului Irodion. A pus moaştele într-un alt sicriu mai mic şi le-a îngropat la o adâncime de 2,5 metri. La fundul gropii de 2 metri adâncime a săpat altă gropniţă mai mică de 1,2/0,7 metri, a pus sfintele moaşte în acel sicriu mai mic, le-a îngropat, a pus pământ normal peste ele iar la adâncimea normală a unei gropi de 1,8 – 2 metri a presărat alte oseminte de la alt părinte pentru a deruta pe toţi potenţialii viitori căutători de sfinte moaşte. Toate acestea le-a făcut foarte tainic. Nu ştim dacă următorul stareţ Calinic Cărăvan a ştiut această taină. Cert este că celălalt stareţ de după părintele Calinic, părintele Caliopie 1975 – 1985 a făcut săpături ca să dezgroape sfintele moaşte prin 1985. A săpat la 2 metri adâncimea unei gropi normale, a găsit acele oase puse la derută, a astupat groapa şi a închis subiectul.
După 1990, cei care au rămas au fost învinuiţi, acuzaţi de diferite persoane evlavioase că nu vor să dezgroape sfintele moaşte. Se ştia că s-a încercat de către Părintele Caliopie în 1983 dar nu se putea spune deoarece s-ar fi produs confuzie şi necredinţă. S-au răbdat toate acele insulte şi s-a aşteptat momentul.
Mitropoliţii Olteniei de după 1990; Î.P.S. Nestor si Î.P.S. Teofan au dorit să canonizeze pe Cuviosul Irodion cercetându-i viaţa plină de sfinţenie, însă probabil nu se împlinise numărul de rugăciuni.
Noul mitropolit al Olteniei Î.P.S. Irineu având evlavie specială la Sfântul Calinic şi implicit la duhovnicul său Cuviosul Irodion a purces la demararea procesului de canonizare (cercetare istorică şi dezgroparea mormântului).
În ajunul Sfântului Calinic, pe 10 aprilie 2009, cu post de câteva zile şi cu rugaciune asiduă, însuşi mitropolitul Irineu împreună cu obştea mănăstirii au participat la dezgropare. Ajungând la 2 metri adâncime s-a dat de acele oseminte străine.
A fost un examen foarte greu, îi cuprinsese pe toţi deznădejdea că nu s-a găsit ceea ce se căuta. Î.P.S. Mitropolit a poruncit să se sape în continuarea mormântului, cu toate că era iarbă, însă spre surprinderea tuturor s-a dat de un schelet întreg. Iniţial s-a crezut că acesta este dar deznădejde. Era alt vieţuitor, aşa cum scria pe cărămida de sub cap:  „Mitrofan schimonahul 1864”.
Î.P.S. Mitropolit Irineu a poruncit să se sape în partea opusă la celălalt capăt al mormântului. La 2 metri adâncime s-a dat de alte oseminte mai vechi la care se pare că se mai umblase.
Deznădejde şi dezamăgire i-a cuprins pe toţi. Deja se săpaseră 3 morminte la rând unul în capul celuilalt. Se făcuseră o groapă imensă de 6 metri lungime, 2 metri adâncime şi 1,5 metri lăţime. Toţi se rugau cum puteau şi cum ştiau. Se pare că se năruia orice speranţă. La fundul gropii centrale era pământul mai moale, s-a început evacuarea lui şi spre surprindere, se întrezărea conturul unei alte gropi mai mici. Au inceput să apară semne. S-a găsit la 2,1 metri adâncime un toc de bocanc după care au început să apară cuie ce erau aproape descompuse de rugină.
Primul impact vizual pozitiv a fost în momentul când a apărut prima parte din sfintele moaşte. Aveau o culoare maronie-portocalie. În al doilea rând erau nefireşti de uşoare, ca un pai, ca o hârtie. Iar în al treilea rând au început să emane un miros plăcut.
În cele din urmă s-a găsit şi cărămida cuviosului Irodion ce i-a fost pusă sub cap.
Astfel s-a descoperit marea comoară ascunsă intenţionat a doua oară prin anii 1930 la 2,5 metri adâncime. S-a descoperit în parte marea taină a Luceafărului de la Lainici. După 109 ani Sfântul Irodion se lasă a fi descoperit pentru a treia oară. O putem numi a treia aflare a moaştelor Sfântului Irodion de pe data de 10 aprilie 2009. De data aceasta au fost puse într-o raclă la închinare în biserică spre folosul duhovnicesc al tuturor doritorilor şi al cinstitorilor sfinţilor din ceruri.
Sfântul Calinic l-a numit pe cuviosul Irodion “Luceafărul de la Lainici” deoarece cu adevărat a fost un mare luceafăr, un mare luminător şi rugător. Sfântul Irodion este ultima verigă a lanţului neo isihast românesc din sec. XIX.
Neo isihasmul românesc începe la sfârşitul secolului al XVIII-lea prin Vasile de la Poiana Mărului, Sfântul Paisie Velicikovschi Stareţul de la Neamţ, Sfântul Cuvios Gheorghe de la Cernica, Sfântul Grigorie Dascălul, Sfântul Calinic de la Cernica şi continuă cu Sfântul Cuvios Irodion, Stareţul de la Lainici.

duminică, 1 mai 2011

Heraclie Flocea (1893-1964 )


În istoria Bisericii Ortodoxe din Moldova au fost multe personalitãţi remarcabile. O astfel de personalitate a fost şi egumenul Heraclie (Flocea).
Manastirea Chitcani
Pãrintele Heraclie sa născut în anul 1893, în satul Pojorîta în România într-o familie profund ortodoxã. La botez l-au numit Ioan. Din fragedã copilărie el se deosebea foarte mult de semenii sãi. Dupã absolvirea şcolii primare, el s-a cerut ca ascultãtor la mănăstire. Stareţul, văzându-l atît de tînãr, l-a trimis acasă. Ideea de a deveni cãlugãr niciodatã nu l-a părăsit pe Ioan. El a crezut şi a sperat ca va veni vremea, şi va deveni călugăr.
În timpul primului război mondial, Ioan a fost luat pe front şi a slujit în armata austro-ungară. Din acest război i-a rãmas o cicatrice pe corp. Odată, în timpul unei bătălii, pe neaşteptate, a gãsit în tranşee o icoana a Sfantului Nicolae, şi o lumanare aprinsa. În acel moment dificil, el şi-a amintit de anii adolescenţei şi şi-a fãgãduit că, dacă va rãmîne în viaţă, după război numaidecît va pleca la o mãnãstire. Întorcîndu-se acasă, el se duce imediat la ascultare la manastirea Hîrbovãţ. În acest timp, el avea deja 26 de ani. În 1920, el a fost cãlugãrit cu numele Heraclie. În 1925, hirotonit diacon, iar in 1927 ieromonah de Mitropolitul Gurie de Chişinău. În manastire a fost implicat în diferite lucrări. După hirotonire a servit ca blagocin al mănăstirii.
În 1926 a intrat la Facultatea de Teologie a Universităţii din Iaşi, pe care a absolvit-o în 1930. În timpul studiilor , el face două excursii de pelerinaj la locurile sfinte din Ierusalim şi sfântul Munte Athos. Aceste călătorii i-au lăsat o mulţime de amintiri placute pentru tot restul vieţii. Despre aceasta, el le spunea oamenilor care veneau la el în predicile sale minunate.
După absolvire, în 1933, Mitropolitul Gurie l-a ridicat pe ieromonahul Heraclie la rangul de egumen. Pe parcursul acestor ani el a predicat mult. Pentru o lungă perioadă de timp, el a condus un grup de preoţi, care însoţeau prin localitãtile Moldovei Icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului de la Hîrbovãţ. În Manastirea Hîrbovãţ egumenul Heraclie se ocupa cu tipãriritul. El scria predicile sale remarcabile. Dar el a fost calomniat, în 1945 a cãzut sub acuzaţie pe articolul 58, punctul 10, partea 2. Sentinţa a fost foarte durã. Pentru propaganda religioasa i-au dat 8 ani de închisoare. Împreună cu Părintele Axentie (Munteanu), guvernator al mănăstirii Noul-Neamţ, precum şi un alt proeminent slujitor al mănăstirii Noul – Neamţ, ieroshimonahul Selafiil (Chiperi), el şi ceilalţi preoţi proeminenţi şi înflăcăraţi ai eparhiei Moldoveneşti-Chişinãuene au fost aruncaţi în închisoare.1).
În închisoare, el nu putea îndeplini lucrãrile cu care era însãrcinat fiindcã era sleit de puteri , şi i s-au mai făcut simţite şi rănile vechi. Pentru aceasta el era pedepsit. Dar sfîntul egumen rãbda toate acestea şi se ruga, cu încredere în Dumnezeu. El credea că Domnul îl va elibera de toate mizeriile şi îl va întoarce înapoi la una din mănăstiri. Şi rugăciunea lui a fost auzitã. După moartea lui Stalin sa întors în Moldova şi a intrat la mănăstirea Ţigãneşti, unde, ca de obicei, predica foarte mult. În această mănăstire a servit ca trezorier. De asemenea, timp de câţiva ani el a însoţit Icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului de la Hîrbovãţ prin oraşele şi satele din Moldova.
După închiderea acestei mănăstiri în 1959, egumenul Heraclie a trecut la mănăstirea Noul-Neamţ. La mănăstirea Noul-Neamţ a predicat foarte mult. Şi acolo a fost singurul om care a vorbit cuvinte şi discursuri la cele Doisprezece şi marile sărbători. Era un stuart şi ghid al mănăstirii. La maşina de tapat el a tipãrit o carte de rugaciuni. El a iubit mănăstirea de la Chiţcani mai mult ca pe oricare alta. După închiderea mãnãstirii el nu a vrut să plece nicãieri, dar a ramas în apropierea mănăstirii, la un locuitor cunoscut al satului Şevcenco I.N.
Egumenul Heraclie ştia la perfecţie limbile: română, rusă, turcă şi germană. În urma lui au rãmas următoarele lucrări, publicate în limba moldovenească editate la tipografia eparhialã din Chişinău:
Icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului de la Hîrbovãţ.
Desprea demnitatea creştinismului şi nevrednicia creştinilor.
Pe drumul spre Ierusalim.
Inima ortodoxiei.
Biserica şi împărăţia lui Dumnezeu. (Lucrarea este scrisã împreunã cu ieromonahul Vasile).
Prospectul misionarului
Tălmăcire. Evanghelia. ( Traducerea lui Gladkov).
Неопалимая купина (Traducere de protopop. Bulgakov).
Împotriva ocultismului.
Под смоквами Вифании
Mozaicã literarã
Perle.
Pastorală. (Traducerea articolului mitropolitului Anastasie (Gribanovsky).
După închiderea mănăstirii Noul-Neamţ viaţa era foarte dificilã. Nu era de mîncare. El trăia într-o casă mică separată. El a luat asupra sa fapte mari: 40 de zile nu a mâncat nimic, iar după puţin timp, din nou, a repetat aceastã faptã. Tot timpul, cît a trăit în apropierea mănăstirii, în oraşul Tiraspol a mers numai pe jos. El a murit în iulie 1964. Serviciul de înmormântare a avut loc, dupã cum scrie prietenul lui arhimandritul Varlaam (Chiriţă) « într-o camerã micã fiindcã stareţul era laş şi nu a riscat sã-i citeascã egumenului serviciu de înmormântare în curte » 1). În ultimul drum l-au petrecut numeroşi credincioşi care îl ştiau bine şi îl preţuiau pe pãrintele Heraclie. El este înmormântat în cimitirul din satul Chiţcani.
Odatã cu trecerea timpului, locul unde acest eminent, a fost inmormîntat, a fost uitat. De cãutarea mormîntului lui s-au ocupat diferite persoane. După o lungă căutare, a fost descoperit mormântul său. Îmi aduc aminte, ce mult m-am bucurat când am văzut crucea, pe care erau vizibile următoarele litere: “Irak … Cea …”. Înţelegeam perfect că i sa găsit locul de veci. Curând mănăstirea Noul-Neamţ i-a fãcut o cruce nouă şi o placã. Crucea, după serviciu memorial a fost instalatã pe mormânt. Iar pe placa este scris: “Stareţul Heraclie (Flocea) – slujitor al mãnãstirii Noul-Neamţ, un teolog proeminent, predicãtor şi scriitor bisericesc”.
Manastirea face periodic servicii funerare la mormântul său. Eu cred că va veni ziua când rămăşiţele sale vor fi transferate în mãnãstirea Noul- Neamţ. Iar cu timpul egumenul Heraclie va fi canonizat ca un duhovnic.
Până acum, mai sunt în viaţă oameni care l-au cunoscut pe egumenul Heraclie. Ei toţi vorbesc despre el cã era un adevat pãrinte, care este mereu gata să-şi dea viaţa pentru semenii sãi. Pe pãrintele Heraclie îl ţin minte oamenii pentru predicile lui pasionate şi sfaturile înţelepte pe care le dãdea tuturor celor ce veneau la el. Duhovnicul nostru era iubit de mulţi pentru credinta sa vie pe care o avea. Astfel a fost egumenul Heraclie – unul dintre oamenii proeminenţi ai mănăstirii Noul-Neamţ şi «Atotlãudatul Apostol al pãmîntului moldovenesc» – cum spunea adesea despre el arhimandritul Varlaam (Chiriţă).
Venit în Basarabia din Pojorâta Bucovinei, intră în frăţia monahală la mănăstirea Harjauca în 1920 şi de atunci şi pâna la moartea din 16 august 1964 (după chinurile suferite şi în Gulagul comunist, şi de la închiderea tuturor manastirilor Basarabiei în anii ’50-60 a secolului trecut) a stat neclintit pe drumul Mântuitorului. Viaţa şi opera acestui monah neobişnuit a fost readusa în centrul atentiei opiniei publice de cercetatoarea Nina Negru (vezi „La Noul Neamt, pe urmele egumenului Ieraclie Flocea” sau „Ieraclie Flocea, misionar ortodox, publicist şi traducător”), dar şi prin staruinta nepotului sau, Ştefan Strajeri, editorul ziarului „Curentul International” din SUA (care a multiplicat şi difuzat şi una din cele mai importante carti ale parintelui, „Mozaic literar”, apărută în perioada interbelică). Vrednic misionar şi catehizator, mare duhovnic, monah preacuvios şi excelent predicator, parintele Iraclie face parte din acei oameni care nu au învatat din carti slujirea lui Dumnezeu, ci din chemarea propriei inimi. De asemenea duhovnici avem nevoie mai ales la încleştarea de azi (supratehnologizata) a omului şi cu sine însuşi, şi cu natura şi, de multe ori, şi cu Dumnezeu (vezi teoria şi practica urii de clasa comuniste sau pragmatismul aşa zis corect al noilor cominternişti europeni şi americani).
A fost unul din cei putini chemati de Domnul înca din copilarie. Multe din iluminarile sale profund ortodoxe, deşi, cu vremea, fac tot mai multe referinte la Filocalie sau la opera filozofilor antici sau contemporani, au acea mireasma, imposibil de confundat cu altele, a lucrarii directe a Sfântului Duh. Azi, când atâţia ierarhi ortodocşi îşi umplu CV-urile cu lista universitatilor apusene, a doctoratelor pe care le-au dat pe la Paris, Roma sau Berlin, a altor tipuri de studii pe care le-au făcut tot mai mult pe la Apus, pilda parintelui Iraclie vine sa ne reaminteasca, deja în paianjenişul globalizarii, ca adevarata universitate şi cel mai desăvârşit doctorat al unui calugar sunt rugaciunea la schit şi smerenia. Deşi cunoştea, mai mult prin eforturi de autodidact, şi pe Socrate, şi pe Dostoievski (pe care l-a comentat în câteva studii de mare valoare), şi pe alti mari filosofi şi scriitori ai lumii, deşi Filocalia este cartea lui de capatâi iar Evanghelia parte din inima lui de monah, învatatura lui Iraclie Flocea nu este una de enciclopedist, copiata din carti, ci vie, curata şi noua, proaspata armonizare a vechii noastre credinte ortodoxe cu lumea în care traim.
Anume el a vazut cât de aproape de creştinism era Socrate atunci când a murit pentru Zeul lui necunoscut, o prefatare antica, spune parintele Iraclie, a predicii Sfântului Apostol Pavel despre „Zeul necunoscut”, rostita câteva secole mai târziu tot la Athena. Tot el a aratat cât de important este pentru oamenii acestei lumi, nu doar pentru cei simpli (care, zice el, înţeleg mai repede predica despre nemurirea sufletului decât intelectualii), dar mai ales pentru elita lor culturala sa înteleaga ca aşa zisa evolutie a lumii, din care au facut atâta caz mai ales marxismul şi bolşevicii, este un impas al omului, nu o cale spre lumina. Parintele Iraclie arata, inclusiv prin predici exceptionale, întelese şi de taran, şi de cel şcolit, deosebirea esentiala dintre credinta ortodoxa în nemurirea sufletului, nesecat izvor al vietii, şi filozofiile contemporane, multe din ele mizând pe o ideologie a mortii, în care Dumnezeu nu-i şi nici nu a fost. Nu e întâmplator, spune parintele Iraclie, citând din sfintii parinti, ca Iisus a dat cheile raiului unui om, Apostolului Petru, dar pe cele ale Iadului le-a pastrat la El.
Deosebit de importanta, mai ales pentru modernitatea aşa zis „postmodernista”, care a pus stapânire pe o mare parte a intelectualilor români dupa caderea imperiului comunist, ni se pare disputa lui cu sofiştii ruşi, ieşiti din sânul Bisericii Ortodoxe Ruse, care au nascocit o „religie culturala”, o cale a mântuirii prin cultura, paralela cu cea din Evanghelie. Înverşunarea acelor oameni (cum ar fi protoiereul S. Bulgacov) de a demonstra ca „poetii, pictorii, constructorii, savantii” sunt „mai eminenti decât preotii religiei creştine… fiindca pe altarul ştiintei şi artei… inima omeneasca se rastigneşte vie şi iubitoare”, este adânc analizata şi combatuta de parintele Iraclie cu o finete rar întâlnita în disputele teologice contemporane. El arata ca încercarea protoiereului S. Bulgacov de a da un raspuns „la problema dintre progres şi eshatologie” este un atac direct împotriva Evangheliei şi a cuvintelor Apostolului Pavel despre timpul când „pamântul şi toate lucrurile de pe el vor arde”. Parintele Iraclie demonstreaza ca sofiştii ruşi aşa şi nu au înteles îndumnezeirea şi nemurirea anume a sufletului omenesc şi nu a lucrarilor sale. S. Bulgacov şi alti apologeti ai sofismului rus s-au speriat ca, de pilda, opera lui Puşchin tot ar putea arde în focul a toate mistuitor, şi au nascocit aşa zisul misticism al operelor de arta prin care „Puşchin a vazut aceleaşi lucruri pe care le cunoştea şi sfântul din vremea lui” (este vorba de Serafim din Sarov). Aratând diferenta uriaşa dintre „misticismul” artiştilor şi scriitorilor, bazat pe iluzie şi miraj şi purificarea prin asceza a sfântului Serafim, parintele Iraclie spune ca, de fapt, îndumnezeirea prin urcarea omului spre Dumnezeu (cale grea, neplacuta majoritatii artiştilor, orgolioşi din fire, uneori pâna la nebunie) nu are nimic în comun cu aşa zisul misticism artistic, fiindca marea biruinta a îndumnezeirii este smerenia (care nu e nici macar harul de a predica în fata multimilor sau cel de a lecui sufletele celor care vin la duhovnic, spune parintele Ieraclie), iar tinta artiştilor şi a scriitorilor sunt „fanteziile pe care aceştia le considera revelatii”. Aceste fantezii nu sunt misticism, dupa cum nici purificarea prin asceza nu este misticism, ci îndumnezeire. Aşa parintele Iraclie arata în învataturile sale – dupa opinia noastra de mare folos pentru ratacirile inteleghentiei din epoca postcomunista şi postindustriala – ca „limitelele cunoscututului pe care poetii şi filosofii încearca sa le depaşeasca prin ajutorul logicei şi alegoriei” pot fi trecute şi cunoscute doar prin readucerea lui Iisus în inima. Fara Hristos în inima, spune parintele Iraclie, totul este deşertaciune. Fara Dumnezeu toate orgoliile lumii, toate scopurile pragmatice ale omului sunt ignoranta şi cadere în întuneric.
La cumpenele veacurilor – şi omul contemporan tocmai trece printr-o asemenea cumpana -, este bine ca „cei mai tari în cuvânt şi care au experienta vietii spirituale sa porneasca lupta cu ratacirile contemporane”, scrie parintele Iraclie. Probabil pentru asemenea cuvinte anume el a fost ales în 1944 de catre bolşevici din tot clerul Basarabiei şi condamnat la ani grei de Gulag. Atunci a fi condamnat şi la un singur an de temnita comunista însemna moarte sigura. Credinta la ajutat sa supravietuiasca şi dupa moartea lui Stalin a revenit la Hârjauca. La scurt timp, însa, manastirea a fost închisa, el s-a refugiat la Noul Neamt, iar când în 1962 şi aceasta manastire a fost pângarita de comunişti s-a retras la un fiu de al sau duhovnicesc la Chitcani, un sat de lânga Noul Neamt. A murit în 1964 iar Nina Negru i-a gasit cu greu mormântul în cimitirul satului. De frica comisarilor bolşevici oamenii s-au temut sa-i puna macar un semn pe mormânt. Dar, cine ştie, poate viata de încercari pentru lumina credintei, de „adevarata smerenie, nepatimire şi bogatie a harurilor” a parintelui Iraclie este mult mai importanta pentru noi decât mormântul lui.


Surse:
1). Istoria Manastirii Inaltarea Domnului Noul-Neamţ de la Chiţcani. Mănăstirea Noul-Neamţ, 2004.
2). TSGA RM 3046, 1, D. 130, pp.. 76.
sursa: personalitatibasarabene.info